Un articol real, ceea ce e de apreciat; mai ales în lumea asta plină de probleme contrafăcute, bolnavi închipuiți, vise furate, preocupări inventate și subiecte subumane.

Lumea asta a cerșetorilor e prezentată cel mai bine într-un film românesc: Filantropica. Un film de referință, un film epic, după părerea mea. Nu e nimic moral în filmul ăla, nu e nimic moral în acea lume a străzii.

Oamenii mint, toți sunt ipocriți, asa cum e și fetița care le spunea îngrozită că dacă cel mic nu strânge bani până seara, ea urma să fie bătută. Le spune cui ? În nici un caz celorlalți membri, pentru că ei știu cum merge treaba. Îți spunea ție, Alexandra. Și altor oameni miloși de la care poate lua bani. Pentru că așa e și una din replicile celebre ale filmului, replica finală mai exact: ”Vă e milă, v-am luat banii”. Și pentru că ”mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană”.

E de apeciat că ai încercat să te cobori la nivelul lor și să discuți cu ei, să îi înțelegi, să îi ajuți. Dar nu uita, prințul poate ajunge cerșetor, cerșetorul niciodată prinț, în sensul de noblețe sufletească (în cazul tău vorbim de prințesă). Nici chiar în cartea Prinț și cerșetor. Dintr-un motiv foarte simplu: e mult mai ușor să decazi decât să te înalți.

Vina nu e a copiilor acelora, în mod evident. E a celor care beneficiază de pe urma lor. Încă un film care îmi vine în minte acum e Oliver Twist-ul lui Roman Polanski. Din nou, nimic corect, nimic moral, aș spune că aproape nimic uman.

Soluțiile mele la problemă ? Relative și limitate, evident.

1. Doamnele de la Protecția Copilului ar trebui să fie domni. Și nu ar trebui să stea la birou, ci pe teren. Eventual să fie chiar ei cerșetori sub acoperire. În fine, ideea mea e mai complexă, dar nu voi divaga prea tare.

2. Să faci lobby pe lângă colegii de la echipa emisiunii În premieră, cu Carmen Avram. Mi se par niște reportaje reușite și un jurnalism de investigație profesionist. Dacă îl trimit pe Mircea Badea pe teren vreo 2-3 luni, eu zic ca rezolvă problema cu cerșetorii din București. Sau îl rezolvă problema pe el. Oricum, sunt sigur că el te-ar fi sfătuit să fi stat în băncuța ta, să nu faci pe cetățeanul model. Și sunt ceva șanse să fi avut dreptate.

3. Să faci ce ai făcut și tu până la un punct, adică să nu le dai bani; și ceva în plus, să îi ignori complet. Măcar așa, cei care caștigă bani de pe urma lor ar trebui să mai schimbe strategia. La partea cu mâncarea sunt de acord să îi ajute oricine poate. Și-asa se aruncă în cantități industriale. Mâncare da, bani ba.

Dacă vrei, pot spune împreună cu tine: NU CERȘITULUI !!! Dar nu cred că ar ajuta.

Cât despre autoarea articolului …

1. Nu încerca să schimbi lumea din afara ta, ci doar pe cea din interiorul tău. Altfel, e iluzoriu.

2. Nu depune eforturi mai mari decât realizările. Altfel, e ineficient.

3. Nu uita să fii ușor naivă cu tine însuți, dar precaută cu cei din jur. Altfel, e periculos.

4. Nu crede despre curaj că e absența fricii, ci puterea de a o învinge. Altfel, e ilogic.

5. Nu înceta să fii extraordinară, pentru că ai dreptul și darul. Altfel, e păcat.

…

P.S. La mulți ani, cavalere de MiDraSk.

O dedicație de la un SSSAIYAN: Ai nevoie de libertate pentru a putea crede, ai  nevoie de credință pentru a putea fi nemuritor.

Vei înțelege la ce se referă și poza.  

Mănăstire. Timpuri întunecate.

E aparent ilogic să asociezi biserica cu lumina și mănăstirea cu întunericul, dar pare oarecum legitim atunci când îți petreci o mare parte din viață sub influența Evului Mediu, citind slove interzise în întunericul bibliotecii mănăstirii.

Dark Ages and Monasteries … acum parcă nu mai pare o alăturare chiar deplasată.

Mariabronn, așa se numește mănăstirea de unde mă întorceam. Nu era vorba că lucrasem până târziu, dar stătusem ceva mai mult de vorbă cu Narcis și Gură-de-Aur. Gânditorul și artistul; abatele și drumețul; raționalul și empiricul; anahoretul și amantul. Tezele și antitezele mele.

Ajuns acasă, deschid radioul … mai mult din inerție, cred. Mă uit la ceasul de pe frigider; minutarul acoperea orarul în dreptul orei 12. Erau ultimele acorduri ale unui cântec care mi s-a părut demențial (într-un sens revelator, nu nevrotic). Friday night, make it right, ceva cu dance, romance, whatever …

Dă-i cu Friday Night pe Youtube, dă-i cu Friday Night pe Google. Moca Grande del Rio Negro. Adică am găsit ceva melodii intitulate astfel, cântate de Arabesque, Lily Allen, The Darkness, dar niciuna care să conțină inflexiunile pe care le auzisem mai devreme.

Am adormit neputând să fredonez în gând melodia.

…

4/5 martie. Vineri noapte.

Aceeași casă, același radio, același minutar, același timp. Doar că în această noapte mă întorc dintr-un oraș ceva mai modern spre contemporan. Același cântec.

Repet operațiunea ”Yougle” … et voila, le chanson.

Verse
Worked all day, it was a mess.
Did my job without success.
Better luck next time, they’re telling me.
Why don’t you get off your chair.
Go and get yourself some air.
Monday is another day, you see?

Chorus
Friday night,
means you have to take a chance.
Friday night,
start the week-end with romance.
Don’t know why…
I’m not in the mood to dance.
Make it right,
Friday night.

Verse
Wish that I could disappear.
I feel I’m not wanted here.
I never seem to make a move that’s right.
Pushed away and turned around,
felt my feet upon the ground.
Move towards another Friday night

Chorus
Friday night,
means you have to take a chance.
Friday night,
start the week-end with romance.
Don’t know why…
I’m not in the mood to dance.
Make it right,
Friday night.

Chorus
Friday night,
means you have to take a chance.
Friday night,
start the week-end with romance.
Don’t know why…
I’m not in the mood to dance.
Make it right,
Friday night.

Nu voi spune de ce consider cântecul fabulos. Voi spune doar că îl consider fabulos. Îl consider fabulos. Gata, am spus-o.

…

25/26 februarie. Vineri noapte.

DJ Vix In The Mix

Este tot o zi de vineri. O zi de vineri noapte. Este cantul filei dintre trecut și viitor, este finețea dintre materie, lumină și umbră, este sensul direcției, este senzația care informează, este zâmbetul liniștit al lunii. Cred că m-a cam luat valul expresionist, iar cum după un val vine întotdeauna altul, și expresiile s-au amplificat.

Este ziua de vineri în care mi-aș putea concentra toate celelalte zile de vineri fără să pot descrie motivația, ci doar energia generată.

Tot în acea zi am învățat un nou sens al expresiei: ochii care nu se văd, se uită. Ove a avut o contribuție decisivă la această învățătură.

A nu, am uitat pe cineva.

A da, mi-am amintit.

Ei, aș (în sensul de – nici gând, vorba vine, da’ de unde). Nici o surpriză. Cel puțin din punctul de vedere al calendarului adoptat pe vremea împăratului Gaius Julius Caesar (iulian), cât și al celui adoptat pe vremea papei Grigorie al XIII-lea (gregorian) . ”Pe tabla lui de şah, un nebun valorează mai mult decât un rege şi o regină la un loc”, scriam într-un post de acum ceva timp intitulat http://sergiumotreanu.wordpress.com/2008/02/14/ziua-indragostitilor-1-an/.

În acest context însă, nebun înseamnă episcop, iar dacă un episcop valorează atât, vă dați seama ce poate face un papă. Tot în acest context, împărat înseamnă rege.  Iar paralela era ceva de genul că dacă nebunul valorează mai mult decât regele, atunci papa e mult mai tare decât împăratul. Mda, incursiuni istorice cu impicații complexe, dificil și incomod de explicat într-un articol care are legătură cu primăvara; nu cu echinocții, simetrii, sinoduri, erezii sau 6h*4=24h. Mai ales că mă refac din punct de vedere artistic, narativ, morfologic, semantic, sintactic, yada, yada, yada.

În fine, ideea e că după ziua de 28/29 februarie urmează 1 martie. Iar 1 Martie e prima zi a Primăverii.Punct. (adică 3 puncte)

Da. E Primăvara mea. Și a mea. Și a mea. Și a ta … Toyota ta.  Și tot așa. Today, Tomorow, Toyota. Da.

Și Primăvara începe cu tine and the spring is always starting with you et  le printemps arrive avec toi. Clișee, clișee, clișee.

Cum mie îmi place să înot împotriva curentului, pentru mine a venit Antiprimăvara.

Ce dacă vine primăvara
Atâta iarnă e în noi
Că martie se poate duce
Cu toți cocorii înapoi
În noi e loc numai de iarnă
Vom îngheța sub ultim ger
Orbecăind pe copci de gheață
Ca un stingher spre alt stingher

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Și vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Și cuibul li-i stricat la streșini
Și lângă mine nu ești tu

Schimbări mai grave decât moartea
Au fost și sunt și vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Și vin nebuni să facă schi

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Și ninge până la prăsele
Ninsoarea-mi intră-n trupul tot
E-un dans de oameni de zăpadă
Ce-mbrățișarea n-o mai pot
La noi e iarnă pe vecie
Doi foști nefericiți amanți
Ia-ți înflorirea, primăvară
Și toți cocorii emigranți

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Primăvară care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poți să pleci, suntem reci
Iarnă ni-i pe veci

Dacă doriți o variantă ceva mai lirică, ascultați-l și pe maestrul Tudor Gheorghe.

Nu mi-am propus nici să-l fac intangibil, deci savurez și ziua în care voi încadra timpul câștigat de la ultimul post până azi între 2 articole. Și ce zi poate fi mai bună decât ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR ? (Răspuns: Toate celelalte. )

Mai ales că ar fi al 3-lea articol scris în această zi, în decursul celor 4 ani de când există http://sergiumotreanu.wordpress.com. A 3-a oară voi scrie de bine, adică nu voi scrie nimic … Bine, puțin de tot, promit.

Nu consider dragostea decât un obicei, sau poate doar un viciu. Un obicei prost, un viciu periculos.

Până azi credeam că banii sunt cel mai întâlnit sinonim. Oh, dar oamenii sunt și ipocriți, prefăcuți, nu doar interesați, bolnavi, slabi, fricoși, deci dragostea bate banii, pentru că se inspiră din ei. Cam cum e și cu viața, cam cum e și cu filmul.

Astăzi am învățat că mai presus de cel ce predică e cel ce aplică.

23:00 Întuneric

Ora de plecare (că minutul e 00, deci lipsește) a trenului accelerat 1751 din direcția Brașov în direcția Suceava, conform informațiilor de pe bilet.

Excepția de Crăciun devine regulă de Paște: vagon nou, 6 locuri în compartiment, cotieră, tetieră, oglinjoară. E doar a 2-a oară în 25 de ani când beneficiez de acest confort sporit. Norocosul de mine.

În afara compartimentului, dar în același tren; o aglomerație care ar fi justificat adăugarea a încă unui vagon.

23:20 Ora și minutul în care trenul chiar a plecat din gara Brașov.

23:30 Ini Mini Kamoze – Here Comes The Godfather. Îl întreb pe nănaș de ce plecarăm cu întârziere și îmi spuse senin că am așteptat după alt tren.

03.04.2010

00:00 Sf. Gheorghe – the city, not the Dragon Slayer. (conform unei credințe pervertite în timp, sfântul chiar a fost prietenul balaurului, iar nu ucigașul acestuia).

00:10 Deschid laptop-ul, îmi pun căștile pe urechi și încep să mă uit la un film. Un film cu Winona Ryder, evident. Little Women. Wino Forever.

02:20 Se termină filmul. Se termină și bateria. Având în vedere că filmul era pe HDD-ul extern și luminozitatea era maximă sunt tentat să consider performanța rezonabilă.

To shiba or not to shiba ? That is the question …

02:40-04:00 Priviri pe geam, gânduri pașnice, încercări disperate de a dormi. Din motive de proximitate temporal-pascală nu am blestemat prea strașnic tetiera care era amplasată în cel mai sadic mod cu putință și care nu oferea decât posibilitatea trunchiului de a face un unghi de 90 de grade cu capul.

04:20 Adjud. Se “schimbă” locomotiva. Sau cel puțin așa se zice la această operațiune “de amploare”. De fapt, ceea ce se schimbă e direcția de mers. Iar pentru asta, eminențelor cenușii de la CFR le trebuie mai bine de jumătate de oră să mute locomotiva dintr-o extremitate a trenului în cealaltă, pentru ca locomotiva să tragă pe toată calea, evident, ferată. Dacă ar fi împins, nu ar fi văzut conductorul de tren pe cine să depășească. Aproape inutil demersul ”schimbării”, la viteza aia subunitară fiind absurd să crezi că poți depăși pe cineva.

05:35 Bacău. Coboară un polițist care urcase la Brașov și care ținea atât de mult la uniforma din dotare încât o purta chiar și când nu era în exercițiul funcțiunii. Avea bagaje multe. Coboară 2-3 pe peron după care sare și el … Își aduce aminte că mai avea un bagaj. Ajunge pe la jumătatea vagonului, bate în geam și țipă la un tip de vreo 17 de ani să i-l arunce. Ăsta micu’ dă dovadă de spirit civic, rezonează cu organul și se opintește la bagaj … Îmbrânceli, deplasări de trupe, urlete nervoase: Hoții, hoții !!! Mi-au furat bagajul. Din inerție, ăsta micu’ ridica de zori, dar când să îl salte, fu înhățat de naș și de urlător Și el și bagajul. Se rupe fermoarul la geamantan și un sac de pâine uscată îndoielnic de bine legat se împrăștie pe peron. Pe polițist îl strigă o femeie care coborâse pe scara cealaltă; îi spune că a luat ea bagajul. Polițistul își impune o mină misterioasă și inteligentă, dar nu reușește decât să aibă o față de taur castrat, adică de bou. Nașul cu urlătorul ajunseseră lângă el. Explicații tardive cum că semănau geamantanele, cum că se grăbea, cum că bla bla bla. Când nașul îi reproșă polițistului graba și neatenția, polițistul se luă de urlător că de ce a făcut scandal pentru un sac de pâine uscată. Ăla micu’, vinovat fără vină. Circ … și pâine.

05:45 Eu, cu capul scos pe geam, pe acel geam … încercând să despart întunericul de lumină.

07:35 Trenul trece pe sub pasarela de la Burdujeni. 11 minute … de Paulo Coelho ? Nu, de întârziere. Almost Japanese Job.

Remarc pentru a  xx-a oară că pasagerii se bulucesc mai abitir către ieșire tocmai la capăt de linie dintr-un motiv care mi-a scăpat în tot acest timp și care încă mă eludează, unde x este număr natural și x  aparține intervalului deschis (4,6) (nu am reușit să inserez semnul de apartenență).

Îl întreb pe controlor dacă Ițcani (Suceava Nord) e ultima stație sau trebuie sa cobor la Burdujeni (Suceava). Se uită la mine întunecat, mai trage de 2 ori din țigară și mă întreabă ce scrie pe bilet. Suceava, îi spun. Îi mai spun și că scrie Fumatul interzis în tren, deci mă aștept să fie mai mult aproximative decât sigure informațiile. Îmi spune să cobor la Burdujeni.

07:38 Roșul verzui al taxiurilor dintre gri-ul blocurilor vechi de 40 de ani mereu neterminate se asorta inspirat cu roșul verzui al peturilor de pe gri-ul asfaltului plasat strategic cu lopățica în jurul gropilor.

07:44 După ce scap de proverbiala ospitalitate românească a taximetriștilor care la un tarif deloc simbolic te duc chiar și până la capătul Uniunii Europene, ajung într-o stație dedicată mijloacelor de transport în comun. Autobuz, șofer, salut, întreb. Nu există cursă directă din Burdujeni spre Ițcani. Trebuie să iau un autobuz până în centru (2), să cobor, să traversez regulamentar, să aștept in Ordnung und Disciplin alt autobuz (5) care mă va duce spre destinația mult visată.

08:08 Urc. Pleacă 2-ul din stație. Mă așez. Vine la mine o femeie care îmi spune că mă costă 1.5 RON călătoria. În ideea că voi mai fi nevoit să efectuez o a 2-a călătorie, cumpăr 2 bilete. Încerc să compostez și … nimic. Nu m-am agitat suplimentar, văzând că femeia de la care am cumpărat biletele mă privește destul de înțelegător. O fi știind ea ceva.

08:28 Cobor. Pleacă 2-ul din stație. Traversez. Aștept. Număr ciori. Număr oameni.

08:40 Apare 5-ul, alerg, îl prind, mă urc. Alerg pentru că stația era cu 200 de metri mai la vale din motive cunoscute doar de șofer. Încerc să compostez și … nimic. Deja s-au adunat 2 nimicuri … Altă femeie vine la mine. Îi arăt unul dintre cele 2 bilete, îmi spune că nu sunt valabile, că trebuie să cumpăr încă 1 de la ea. Ușor depășit de situație (pentru că nu înțelegeam de ce mai trebuie să cumpăr un bilet, din moment ce aveam deja două), am decis totuși să nu mă angajez într-un dialog al surzilor cu distinsa doamnă. Am mai luat 1 bilet. Mă uitam la el cam în dungă, cam a lehamite, ce mai, cam ca boul la poarta nouă. Îl întorceam pe o parte și pe alta încercând să deslușesc noi sensuri ale întâmplării. Pe verso, 241 de angajați îmi mulțumeau pentru că am apelat la serviciile lor. Aiurea.

08:45 Îmi reorientez privirea către frumusețile patriei, văzute print-un geam care cred că nu fusese niciodată transparent. CEAUȘESCU PACE se putea citi pe câteva dintre fostele hale de producție falansteristă, actuale “studiori” unde puteai turna filme horror – in and outdoor. CEAUȘESCU era destul de vizibl, PACE era aproape șters.

08:48 Trec peste apa Sucevei care se numește surprinzător … tot Suceava. Pod, ploaie, păsări, pescari, pești, plase, pet-uri, pietre … peisajul perfect.

Mă gândeam că acum vreo 4 cincinale mi se părea Suceava cel mai frumos oraș din țară. Acum nu mi se mai pare. Voi fi elegant și mă voi opri aici cu aprecierile ”dizain”-urbanistice din respect pentru Cetatea de Scaun a Moldovei Marelui Ștefan.

09:09 Aștept la ”ia-mă nene” o ”ocazie” către acel loc magic unde copilăria se întâlnește cu spiritualitatea, cu timpul, cu viața, cu mine: satul bunicilor mei, al copilăriei mele, al spiritualității mele, al timpului meu, al meu.

09:40 Descalec în praf de copite, mă uit în jur – verde, mă uit în sus – albastru, mă rotesc. Încep să câștig timpul.

Cel mai de preț dar pe care l-am primit de la Dumnezeu este timpul. Pentru că timpul este viață și moarte; este spirit și conștiință; este irațional, real și imaginar; inegal și egal cu el însuși; drept, frânt și curb; păcat și iubire. Pentru că doar acum poți fi inimaginabil de îndrăgostit, pentru că doar atunci ai fost cel mai fericit om din lume, pentru că doar peste un timp poți să-ți iei copilul în brațe, să îl privești în ochi și să-i spui că lumea asta mare e toată a lui.

L-am pierdut în atâtea alte ocazii cu atât de multă nonșalanță încât mă simt aproape vinovat pentru această șansă … pe care Proust a căutat-o cu disperare. Iar spre finalul vieții el nu a reușit decât să regăsească timpul pierdut, nu să îl câștige. Deși și regăsirea e tot un fel de câștig.

…

22:40 Merg cu bunicuța spre biserică. Urmează Slujba de Înviere, iar oamenii ”credincioși” merg plini de mândrie, iertare, smerenie cu coșărcuța lor plină de bunătăți culinare, scuze, virtuți pentru a fi sfințită de cel mai ocolit de păcat dintre reprezentanții obștei și în același timp al lui Dumnezeu, preotul.

04.04.2010

00:00 Lumină

P.S. Fiind secretar la acest Bacalaureat pionieresc din anul 2010, obișnuiam să le spun elevilor la proba de Competențe Digitale că 50% din răspuns se află în întrebare și că Einstein, dacă avea la dispoziție 1 oră pentru rezolvarea unei probleme, petrecea 50 de minute încercând să înțeleagă problema și doar 10 minute să o rezolve. Genial sau ce ?

Întrebat de către o reporteriță Cum se ajunge la credință adevărată ?, părintele Arsenie Papacioc a răspuns: Prin credință adevărată.

1 zi, 1 oră. 1 an. Operația a reușit. Pacientul a câștigat timpul pierdut.

În umbra acestor evidențe, se pare că am devenit un cineamator convins. Convins de o femeie, ca să fac o binemeritată referire la beneficiara simbolică a acestei zile de 8 martie.

Ultimul film, pe care l-am vazut chiar azi, este viziunea acestei femei asupra vieții. O viziune imaginată, citită, trăită, simțită, gândită, iubită, amintită și reamintită.

Un film cu o filosofie și un realism emoțional european, dar cu o spațialitate și un realism magic sud-american. O îmbinare stranie, dar nu străină  între  sentimentele și emoțiile unor oameni care au de făcut alegeri importante în viața lor și conștiința faptului că acele alegeri, bune sau rele, vor fi irevocabile, ireparabile și neiertătoare.

O co-co-producție danezo-portughezo-germană … directed by Bille August.

Un scenariu scris de către Isabel Allende și Bille August. O peruancă și un danez. Ar fi putut fi scris la fel de bine de Gabriel Garcia Marquez și Soren Kirkegaard, cei 2 care i-au influențat. E o combinație pe cât de magică pe atât de naturală între Toamna Patriarhului, Un Veac De Singurătate și Dragoste în vremea holerei. Cât despre una din aceste 3 cărți, se spune că alături de Cartea Genezei, ar trebui ca toți oamenii să o citească.

Și vă asigur că în cazul de față nu e nimic putred în Danemarca.

Actorii:

Jeremy Irons, 1 premiu Oscar și o nominalizare, plus multe alte premii.

Joacă rolul “patriarhului”, bărbatul puternic, care muncește mult, ajunge la un statut social înalt, respectat, are principii fixe și înguste, credințe conservative și conservatoare. Dur cu sine și cu familia sa, încearcă să își impună mereu punctul de vedere. Urmărit de păcatele tinereții, de evoluțiile prezentului și de timp, suferă o transformare profundă.

Meryl Streep, 2 premii Oscar și alte 14 nominalizări, plus imens de multe alte premii. Mulți critici o consideră ca fiind cea mai mare actriță în viață.

Este cea care face posibilă povestea, ținând un jurnal (și scriind în el),  un album de familie (cu poze), bijuterii cu valoare sentimentală și alte amintiri care țin de familia –del Valle – Trueba–.

Glenn Close, 5 nominalizări și destule alte premii.

Joacă rolul care i se potrivește cel mai bine, cel al unei persoane ciudate, frustrate, cu un comportament patologic, deviant și deviat. Cred că ăsta e și motivul pentru care încă nu a luat Oscarul … și nici nu o să-l ia.

Antonio Banderas,  sau Zorro

Și EA, femeia care m-a convins și m-a învins.

M-am întâlnit acum un timp cu o fată care mi-a spus să învăț să văd cu inima și voi vedea totul. Mai multe despre întâlnire … peste o vreme.

Iar despre film, sunt multe, foarte multe de spus, de trăit, de simțit … dar e târziu, foarte târziu … sau devreme, foarte devreme … și mi se închid ochii.

Până voi fi terminat de înnegrit niscaiva pixeli, va fi deja 9 martie … iar binemeritata referire se va îndrepta și către Cavalerul de MiDraSk.

La mulți ani, cavalere.

Ciocoii vechi și noi – sau – ce naște din pisică șoareci mănâncă.

Moralitatea te costă pe tine și imoralitatea se plătește de către ei – sau – nu suntem plătiți pentru a fi morali.

Încerc de la începutul anului să îmi magnetizez gândirea  și să îmi organizez memoria. Mai mult de atât, încerc să îmi organicizez memoria, pentru că mai devreme sau mai târziu tot în organic ar trebui să ne înrădăcinăm.

Cu oarece rezultate notabile. Am reușit să aflu, de exemplu,  când am simțit pentru prima oară fiorul fricii. Aveam vreo 4-5 ani și ascultam discuri de vinil (eu și fratele meu le ziceam plăci) la pick-up. Iar dintr-un plic (mai măricel) am scos o placă cu 2 povești: Omul de piatră și Fluturele galben de o zi.  Nu știu exact care dintre cele 2 m-a speriat mai mult. Cred că au făcut echipă bună … Pentru o zi am împietrit …

Și tot cu ocazia asta am aflat că Nicolae Filimon a scris și despre oameni de piatră, nu doar despre ciocoi.

Când voi afla cine a scris povestea cu Fluturele galben de o zi, vă voi spune cum am trăit prima spaimă cu adevărat organică din viața mea.

Voi reveni cu detalii când voi ajunge la o latitudine mai prietenoasă. Până atunci, nopți albe.

Plin de speranță, intru după câteva zile pe net să citesc știrile din țară, convins fiind că vor semăna cel puțin pe jumătate cu cele din Germania celui de-al 3-lea Reich: curate, profesioniste, optimist-idealiste.

Și ce-mi văd ochii ? Numai știri una și una. Și informații, nu senzații. NOT.

Elena Udrea ne spune că pentru reclama de la EuroSport din timpul Roland Garros-ului nu s-a dat nici un ban. A fost un parteneriat, o sponsorizare … a mai îngăimat niște vocale alandala … nu am mai înțeles, îi intrase zgură-n gură. Așa va să zică, am fost Romania – Land of Choice timp de 2 săptămâni pe canalul de sport cel mai urmărit din lume. Gratis, mamă soacră. Gratis.
Paradoxal sau nu, sloganul e ales ridicol de corect. Atunci când alegem o cale, o acțiune, o idee, toate celelalte căi, acțiuni, idei se dau la o parte și lumea devine rezultatul alegerii noastre. Lumea se schimbă în funcție de alegerile noastre. Iar o dată făcută o alegere, nu mai pot fi făcute și altele, din mulțimea alegerilor inițiale. O dată aleasă o cale, nu mai poți ajunge la răscrucea inițială (viziunea restrânsă și incompletă a teoriei alegerii, dar relevantă pentru ceea ce urmează). Ei bine, nu și în România, unde indiferent de valoarea ideilor, indiferent de numărul lor, indiferent de punerea în aplicare a acelor idei, nimic nu se schimbă. Lumea va fi la fel, indiferent de alegerile noastre. Nu poți înainta, nu poți acționa, nu poți gândi decât în gol. Și tocmai aici e partea minunată, poți mereu să te întorci de unde ai plecat, poți să alegi la nesfârșit, pentru că de fapt, lumea nu devine rezultatul alegerii noastre. Lumea e la fel, mereu. Poți să alegi la nesfârșit. Ce ți-ai putea dori mai mult ? Forever – Romania – Land of choice.

Emil Boc afirmă de la înalțimea celor puțin peste o mie de milimetri pe care îi deține în parteneriat cu înălțimea sa … că guvernul pe care îl conduce în diumvirat cu Băsescu ” a reusit să facă tot atât cât a făcut Cabinetul Tăriceanu în doi ani”. Și tot el numește asta o veste bună. Nu am înțeles la ce se referă membrul cel mic și mistic al duetului de succes DoubleB (DabălBi). Poate la împrumuturile externe, poate la inflație, poate la firme falimentare, poate la numărul de șomeri. Să fie toate variantele corecte ?
Eu, ca și observator (nu anal-ist, nu-mi place cuvântul ăsta, este prea pro-fund), sunt rarefiat de fericire. Adică râd cu atâta poftă de mi se consumă aerul din jur. Păi din nou este bine, primule ministru. Înseamnă că în doar 1 an veți face cât a făcut guvernul liberal în tot mandatul. Iar în 4 ani, veți reuși să mai adăugați încă 12 ani antologici, în total 16 ani. Dacă adăugăm cei 4 ani Tăriceni, ajungem la 20 de ani. Iar miracolele întâmplate în acest timp i-ar face invidioși și pe Alexandrii Dumas (tatăl și fiul). Și brusc, parcă aerul se consumă fără să mai râd. În căutarea timpului pierdut, românii din micul Paris și mica Românie vor mai vinde încă o dată tot ce au pentru a scoate țara din faliment. Înainte de asta, tot cam acum 20 de ani, un tiran și un dictator, pe numele lui de familie Ceaușescu, eliberase țara de sub ochiul dracului, datoriile externe. Cu sacrificii care au lăsat cicatrice adânci în trupul celor de atunci, dar nu destul de adânci în creierul celor de astăzi. Odiosul a fost împușcat cântând fragmente din Internaționala Comunistă și strigând “Traiască Republica Socialistă România ! Istoria mă va răzbuna”. Istoria nu răzbună pe nimeni, ea doar înregistrează… Iar republica în sensul de popor numai vie nu este. Vii sunt doar puținii cetățeni bogați care se autoguvernează. Ei cântă imnuri de promovare a țării și defilează în costume naziste pe podiumuri. Pentru ceilalți există solidaritatea, care se aplică doar de la săraci la calici. Săraci, cu duh însă.

În timp ce duetul de pe plan politic trece prin clipe de armonie, în plan artistic-cultural-umanist-iluminist multe dive de senzație fac … (v-ați prins) senzație. Credeați că voi spune sex, știu. Dar fac și sex, stați liniștiți, ce altceva știu să facă ?

În timp ce una face sex în mare, alta se unge noaptea cu cremă anti-soare. Rimează. Întrebarea este dacă prima se protejează în timpul actului sexual, pentru că a 2-a o face chiar înainte, împotriva soarelui care va apărea dis-de-dimineață. Prima e Simona, niciodată Senzuală și a 2-a e Brăileanca, niciodată Sexy. Dar ar fi fost totuna și dacă era invers. Îmi pare rău pentru cei care înoată în zonă. Sunt ape tulburi.

Să trecem repede la favorita mea, Anna Lesko. Această tigroaică siberiană care într-un cântec se roagă lui Dumnezeu să-i dea inimă de piatră, sau să nu-i mai bată (așa sunt versurile) declară cu sinceritate că nu este o tipă materialistă. Drept dovadă, pozează goală pe nisip. Înțelegeți profunzimea gestului ? Monumental. Ba mai mult decât atât, aduce și un omagiu înaintea propriului ei monument, spunând că “Nu sunt o devoratoare de bărbați cu bani. Aș face indigestie.” Nu ne spune dacă ar face indigestie de la bărbați sau de la bani… De la bărbații fără bani, cu siguranță.

Un cuplu inedit de dive trăsnite … de soartă … este format din Oana Zăvoranu și Laura Andreșan. Sigur le știți, sunt amândouă foarte hâde, dar niciuna nu a descoperit oglinda. Good for them, bad for us. Prima a terminat Facultatea de Drept ca să poată vorbi strâmb, iar a 2-a a terminat … dar ce nu a terminat, de la echipa națională de fotbal la fanfara militară și divizia de parașutiști (ea fiind parașuta de urgență maximă). În timp ce prima își înjură mama ca la labiile cortului, cea de-a 2-a îi ”umilește” pe fotbaliști, punându-i într-un clasament care începe de la locul 10, dar în sus. Adevărul e că de la Mutu și Zicu la Guriță (nu vă gândiți la prostii, așa i se spune lui Contra), după ce toți i-au escaladat muntele Venus, cu toții așteaptă notele profesoarei de sex. Laura este atrasă, mai vechi sau mai nou, de alți munți, și cel mai accesibil pare cel al Oanei, căreia i-a și propus o partidă de sex în 2 (două). Și-au făcut și cadouri, Oana primind un penis în formă de vibrator roz, iar Laura primind un tort în care era înfipt alt penis. Emisiunea nu a avut finalitatea scontată pentru că Lăurica Găurica își dorea de fapt, un penis în care să fie înfipt un tort, și nu invers.

Totuși, recunosc că diva supremă este Mihaela Rădulescu Bănică Schwartzenberg Oțil. Divele supreme sunt cele care nu fac nimic, dar presa face eforturi disperate pentru ca acest lucru să nu fie așa de evident. Moldoveanca noastră nu face decât să petreacă clipe de tandrețe (normale și anormale) alături de Dani, iubindu-i agilitatea, virilitatea, corectitudinea, siguranța, prospețimea, forța, curajul, sexul și toate celelalte calități (58 în total – spațiul și timpul nepermițându-mi să le enumăr pe toate), iar fomiștii de reporteri inventează titluri care mai de care mai tembele: ”Mihaela, sclava lui Dani”, ”Iubire ca în filme”, ”Lumea e doar a lor”, ”Suntem anciupalitici și nu știm decât să vă spunem ce nimicuri fac alții, pentru că noi nu facem chiar nimic”.

Din rubrica “Și vedetele fac sex, nu doar divele” înțeleg că-Cosmina Păsărin cu Vlad Craioveanu filmează o reclamă într-un mod foarte despuiat și infiltrant. Nu știți cine e Păsărina ? Aia care îi mirosea aerele Ciupanezului. Din punct de vedere artistic, evident. Episoadele în care donșoara își călca pe fustă intenționat pentru a-și dezveli zambilica după care se ascundea plină de pudicitate în întunericul scenei sau în care poza plină de puritate primordială într-o revistă pentru sexul sculat au și ele procentul de artă binemeritat. Deci e vedetă.

Cât despre Ștefan cel Mare (se zvonește că primele care i-au spus așa au fost femeile care i-au cunoscut mai bine aura … sau era alt cuvânt din 4 litere, parcă) … numai de bine. Cel mai mare român al tuturor timpurilor spunea că “Moldova n-o fostu a strămoșilor mei, n-o fostu a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri în veacul vecilor …Amin.” Dar pentru asta trebuie să facă și urmași. Așa că Vlăduț simulează destul de bine pentru o vedetă. Se califică și el.

Și știrea supremă: “Ce poate fi mai frumos decât soția lui Iri, tolănită pe canapea, într-o rochie scurtă-scurtă, de sub care ies la iveală un portjartier și un petic de chiloței roșii ? Dacă vă puteți ridica privirea, veți observa, desigur, decolteul îmbietor și bretelele sutienului de dantelă neagră. Așadar, cu sau fără voia ei, doamna de la Izvorani a intrat în galeria vedetelor care își arată chiloțeii la evenimente mondene.”

Chiar așa, ce poate fi mai frumos ? Vorba țiganului: Hâncă o soție a lui Iri.

Eu îl înțeleg și pe săracul redactor. Când îți ții capul de pe umeri în pantaloni, ți se pare că dacă ai văzut un portjartier și un petic de chiloței ai văzut o supernovă. Redactorul pofticios vrea mai mult, vrea să vadă toată galaxia, comete, quasari, bretele, planete. Este totuși timid și nu ne spune despre ceea ce este în centrul galaxiei: o imensă gaură neagră. Asta îi atrage lui de fapt privirea, aici vrea să pătrundă cu toată ființa lui. Nu îi voi spune ce se întâmplă când ești atras inexorabil de o gaură neagră. După ce o să-i iasă ochii din orbite la propriu, o să vadă el.

La o scară ceva mai mică decât cea universală, găurile negre sunt la fel de periculoase. Le întâlnești peste tot și dacă stai prea mult lângă una, te atrage. Și dacă te atrage prea mult, te-ai pierdut. Nu te mai regăsești decât foarte greu. Uneori îți poate lua și o viață – întreagă.

Partea delicată cu găurile negre e că sunt foarte greu de observat. Ele se prezintă sub forma unor căi luminoase sau stele strălucitoare. Stele care, atunci când nu ești atent, îți atrag lumina ochilor cu o forță gravitațională pervers de puternică în interiorul găurii negre. Și atunci, te-a supt. De aia i se și spune vampir “cosmic”, pentru că îi place să sugă. Și atunci, te-ai supt și tu.

Și uite așa, tot micșorând scara, ajungem din nou pe meleagurile de unde am plecat. Multe găuri negre și mulți handicapați. Handicapații oferă bani vedetelor pentru a vedea găurile negre, vedetele le arată handicapaților, iar la sfârșit le oferă și niște bani înapoi acestora. De ce ? Pentru handicapați fac reducere. Avantaj: găurile negre.

Hai să depășim momentul divelor și al vedetelor, pentru că altfel nu mai ieșim din găurile astea negre cât e hăul. Și totuși … fiind adeptul simetriei și echilibrului legilor fizice în timp și în spațiu, cred că dacă există găuri negre în care intră lucruri ce nu mai pot ieși trebuie să existe și alte entități din care să iasă lucruri care să nu mai poată intra. Să numim aceste entități găuri albe. Iar dacă mergem mai departe cu teoria, putem aprecia că ar fi posibil să intrăm printr-o gaură neagră într-un loc și să ieșim în alt loc printr-o gaură albă, călătorind astfel instantaneu la distanțe foarte mari. Această teorie nu poate fi demonstrată deocamdată decât prin experiență proprie, eu trezindu-mă dintr-o dată într-un tunel din Germania, tunel luminat puternic, pe care l-am asociat cu o gaură albă.

Eram în Hamburg și mergeam pe sub un luciu de apă spre un oraș studențesc aflat pe insula Fyn din Danemarca. Vacanță, concediu, auto-exil, teleportare, numiți-o cum vreți.

…

P.S. O știre de ultimă oră, și încă una pozitivă: s-a inaugurat tronsonul 2 al șoselei de centură a Brașovului. La inaugurare a fost prezentă mai multă lume decât toți muncitorii angajați în lucrări până atunci și s-au făcut franjuri niște panglici. Șoseaua are o lungime de 6,5 km și câte 1 (o) bandă pe sens, iar recepția finală se va face în octombrie-noiembrie când va fi turnat ultimul strat de asfalt, cel de uzură.

Cam în același timp au început și danezii construcția unei autostrăzi care să lege nordul de sudul insulei Fyn, între orașele Odense și Svendborg. Autostrada are 50 de km și 2 benzi + banda de urgență (pe sens) și se circulă de vreo câteva luni bune pe ea. Nu s-a tăiat nici o panglică, iar la inaugurare au fost prezenți doar șoferii care au mers pe ultimul strat de asfalt.
Nu vă spun prețul fiecărui proiect, pentru că ar însemna să nu mai avem nici o știre pozitivă.

Știu, e nedrept să compari găuri albe cu găuri negre.

…

Poate că atunci când lungimea podurilor peste ape din Danemarca nu va mai depăși cu mult numărul kilometrilor de autostradă din România sau când străzile lor nu vor fi mai drepte decât căile noastre ferate vor apărea găuri albe și la noi.

Până atunci, închideți ochii.

Această alăturare de cuvinte, rostită de un cetăţean oarecare (ofer scuzele de rigoare comunităţii apatrizilor), exprimă de cele mai multe ori confuzie, pesimism, resemnare, frustrare, complexe de nedepăşit, orizont dureros de apropiat şi întunecat, lipsa unei viziuni clare.
Însuşi cuvântul „tulbure” face referire la ceva lipsit de transparenţă, de limpezime, de claritate.
Apele tulburi sunt agitate şi învolburate.
Cerul tulbure este întunecat şi posomorât.
Privirea tulbure este înceţoşată şi împăienjenită.
Spectrul economico-politico-social tulbure este frământat şi zbuciumat.

Ideile din aceste vremuri sunt îmbâcsite, nu au ecou în timp, nu au spaţiu în timp, nu au timp în spaţiu.
Mintea tulbure funcţionează după „legea efectului invers”. Este încordată când ar trebui să fie relaxată şi … invers (aşa e legea).
Din ce cauză şi când se întâmplă această încordare-relaxare ?
Oamenii (în goana lor prin viaţă după viaţă) încearcă să evite multe lucruri, generic intitulate ca fiind lucruri rele. Ori nu reuşesc decât să cadă pradă exact aceloraşi lucruri. Dacă depui un efort mare să eviţi ceva, rezultatul este exact invers, devii o victimă sigură a acelui lucru.

Dacă te străduieşti din greu să faci ceva fără să înţelegi principiile fundamentale, rezultatul va fi exact invers. Aceasta este “legea efectului invers”. Nu eu am inventat-o.

Bănuiesc că doriţi şi soluţii pentru a nu mai avea mintea în contratimp … mă gândeam eu că o să mă întrebaţi şi asta …
Începeţi cu conştientizarea. Conştientizarea te face să nu te mai identifici cu mintea şi cu temerile pe care aceasta încearcă să le înfrunte. Şi astfel se relaxează corpul. Asta e soluţia pentru ezoterici.
Puteţi să începeţi chiar cu relaxarea. Lăsaţi încordarea să dispară, iar pe măsură ce vă veţi relaxa şi vă veţi detaşa tot mai mult, veţi constata că în voi apare o anumită conştienţă. Relaxarea şi conştienţa sunt buni prieteni acum. Asta e soluţia pentru exoterici.
Şi totuşi, în timp ce relaxarea implică tot timpul conştientizare, aceasta din urmă nu implică tot timpul relaxare.
În cadrul celei de-a 2-a soluţii, însuşi efortul de a te relaxa creează iniţial o anumită tensiune.
De aceea recomand prima soluţie, pentru că e mai sigură şi mai spirituală.

Dar dacă am trăi vremuri clare ?

Aparent, claritatea reflectă evidenţă, vizibilitate, precizie, limpezime, strălucire.
Eu voi spune doar atât: claritatea reflectă. Iar reflexia orbeşte vederea şi mintea celui care caută.

Ce caută ? Ce căutăm cu toţii … Cunoaşterea.

Pe acest drum al cunoaşterii, claritatea este o aşa-zisă putere, viziune care îl face pe om să nu se mai îndoiască niciodată de el însuşi, îi dă certitudinea că poate face tot ce doreşte, deoarece vede în profunzimea lucrurilor. Claritatea alimentează ego-ul.
Dar toate acestea sunt iluzii. Ceea ce vede omul este o idee netrasformată care se întoarce la el conform “legii oglinzilor”. Atât cât poate să vadă un om orbit de reflexia strălucirii clare.

Soluţia … mea.

Pentru a putea depăşi această stare trebuie procedat ca şi în cazul fricii (vezi 10 gânduri de Crăciun): omul trebuie să-şi sfideze claritatea şi să o folosească pentru a vedea doar în vremurile tulburi, să aştepte răbdător aceste vremuri şi să-şi pregătească cu grijă următorul pas.

Şi va veni un moment când vom înţelege că aceste vremuri tulburi-clare au fost doar un punct în faţa ochilor noştri, nu un peisaj. Vom avea răbdarea şi viziunea necesară să aşteptăm şi să vedem cum creşte iarba. Dar mai presus de atât, vom auzi cum creşte iarba.

Trăim vremuri clare …

P.S. Îţi doresc o transformare lăuntrică, prietene Andrei.

Şi brusc, ideea se transformă, se demitizează şi se remistifică. Ajunge cuvânt lângă cuvânt, cuvinte separate de semnele de punctuaţie. Nu mai sunt aceleaşi cuvinte, însă; cu atât mai puţin aceleaşi semne de punctuaţie. Şi … gata.
Eşti autorul unei idei nou-nouţe, una revoluţionară, fără doar şi poate.

Cunoscuţii te felicită, deşi îi încearcă un regret: nu au descoperit-o ei şi asta le diluează puţin respectul de sine. Dacă respectul ar fi diluat într-o mai mare măsură, ar însemna că acesta rezonează plenar cu molecula de apă (sau cu molecula oricărui alt solvent). Dar nu voi încerca acum să descifrez limbajul vibratoriu al vieţii, deşi primesc mesaje din partea simţurilor, din partea gândirii şi mai ales din partea intuiţiei mele care sper că mai devreme sau mai târziu mă vor ajuta să decodific aceste vibraţii.

Până atunci mai am de clarificat, însă, multe lucruri mult mai telurice. De ce şi cine (ce) mă face să evoluez ? De ce şi cine (ce) mă face să nu evoluez ? Cum se produce această evoluţie ? Doar din nevoia de necesitate şi din progresul de viitor ? Cred, în sensul că nu sunt sigur. Aş putea avea chiar şi un umor hazliu, dacă aşa ar vrea divinitatea Dumnezeiască.

Cred … încrezutul de mine.

S.S.S. Eşti ceea ce gândeşti că esti.

Asta nu a fost o afirmaţie extrasă din context, ăsta este însuşi contextul.

Oricum, totul poate fi rezumat în câteva cuvinte.

Oceanul poate exista separat. Şi poate că ar putea fi cel mai mare ocean.
Vântul poate exista separat. Şi poate că ar putea fi cel mai puternic vânt.
Dar valul nu poate exista decât dacă cele două sunt împreună.
Oceanul e apatic şi inert fără valuri.
Vântul e sec şi înecăcios fără valuri.
Împreună … sunt cei mai mari şi cei mai puternici.

P.S. Valul este RELAŢIA dintre vânt şi ocean.

- Nu a mai fost bună de la ultimul apus.

- Mă scuzaţi, aş dori să vă întreb cum reuşiţi să duceţi această artă a scrisului pe culmi atât de înalte.

- Nu am de ce să te scuz … şi nu văd ce te opreşte. Că eu sigur nu …

- Aţi putea să-mi spuneţi câte ceva despre secretele dumneavoastră ?

- E simplu, tinere bavarez. Treaba cu scrisu’ şade cam în felul următor.
Pe lângă faptul că e fun, e cool şi trendy … e şi meserie de meserie. Numa’ că trebe să fii full de bani, de răşini, de scaieţi, de cleiuri şi de impresii … că dacă nu … nu ţine şi nu-ţi iese.
Aştia care te aburesc că ei scriu într-un bloc de la periferie, cu babacii pe cap şi cu stomacul gol … basme, frate. Numa’ fraierii pun botul. Şi cum stau şi mă uit aşa la tine, parcă nu ai moacă de fraier. Da’ m-am mai înşelat şi înainte. Nu cu tine, cu alţii … cu altele.
Nu, ascultă-mă pe mine. E vorba de stare.
Trebuie să te bagi într-o stare tare mişto. Te duci la munte, la o pensiune de câte margarete vrea muşhiuleţii tăi, un whisky Johnnie Walker Black Label în faţă (neapărat mai vechi de 12 ani), o cutie de Havane … 2-3 trompetiste, dar să ştie să cânte şi la clape.

- Deci muzica vă inspiră ?

- Nu. Mă inspiră clapistele … dar mai ales trompetistele. Dar nu le pun să cânte. Le pun să facă ce ştiu ele mai bine.

- Deci nu scrieţi pe muzică ?

- Eşti cam cretinel. Dar o să-ţi spun.
Pe muzică scriu textierii, nu scriitorii.

- Ce sunt eu ?

- Sunteţi scriitor, maestre. Sunteţi un mare scriitor.

- Aşa e. Sunt mare. Şi sunt şi scriitor, în timpul ocupat.

- Ne puteţi spune ce teme vă place să abordaţi cu predilecţie ?

- Să- mi spui şi mie cum e să abordezi teme cu predilecţie, domnule reporter. Cred că vă plătesc destul de bine la ziar pentru ceea ce faceţi, nu-i aşa ?
Eu abordez temele cu detaşare, nu cu predilecţie.

- Aveţi dreptate. Îmi puteţi da nişte exemple de teme ? Poate le spuneţi câte ceva cititorilor revistei noastre despre ideile de referinţă din ultimul an. Poate nişte maxime, nişte învăţăminte.

- Sunt cititorii mei, nu ai revistei voastre. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc. Că tu nu faci decât să reciţi nişte cuvinte de pe o foaie enervantă. Mototoleşte-o şi arunc-o la coş.

- Dar …

- Dar vrei să-ţi scrii articolul singur ?
………………………………………………………..
Şi-acum ascultă-mă.

Văd că ai verighetă pe deget. Ai la cine să te întorci acasă. Eşti un tip echilibrat.
Cine îţi oferă acest echilibru ? The young lady, of course.
Era săracă, avea potenţial.
Avea 2 pacheţele de chibrituri în mânuţele ei virgine. Şi ce-şi dorea ea ? Ce-i lipsea ?
O blăniţă, un apartamenţel, o maşinuţă. Emoţionant … până la lacrimi.
Dar te vei bucura şi tu de blăniţa ei, nu-i aşa ? Merită toate astea … pentru puţin sirop de piersicuţă ? Evident … cum pana mea să nu merite ? Merită şi soldăţelul tău de plumb puţină polişare Pentru începătoare, poliş este un cârnat polonez. Pentru avansate, este o etapă naturală în obţinerea blăniţei, apartamenţelului, maşinuţei.
Iar acum, că te-am introdus în subiect(ă) … să îţi dau nişte idei de referinţă, nişte maxime … şi chiar nişte învăţăminte. Lucruri pe care le-am trăit şi le-am învăţat în ultimul an.

1. Exerciţiu de imaginaţie. O fată îţi propune să devii tatăl copiilor ei cu condiţia să nu faceţi sex. Am rezolvat acest exerciţiu, dar se pare că am bifat toate răspunsurile. Când colo, nici unul nu era corect. Trebuia să îmi fii folosit mai mult imaginaţia.

2. Învăţătură de minte. Am învăţat că sunt o mulţime de oameni pe lumea asta pentru care nu merită să mişti nici măcar un deget. Şi mai nici unul pentru care să mergi până la capătul lumii.
Nu aş merge nici măcar pentru mine până la capătul lumii de când Pământul e rotund. M-aş învârti în cerc.

3. Învăţătură de inimă. Când lingi unde-ai scuipat, nu faci decât să vomiţi … după o vreme.

4. Dilemă. Oare cât valorează viaţa unei fete, dacă un sărut costă 10 coroane daneze, echivalentul unei beri, iar pentru o partidă de sex trebuie să pui la bătaie o băutură ceva mai fină … cumpărată din banii altuia ? Ieftină ca braga. Şi pentru cunoscători, braga se mai opinteşte, nu intri ca în brânză în ea.
P.S. Coroane daneze de pe Marte, evident.

5. Moment poetic
Zâmbeam doar pentru a mima un suflet curat,
dar nu-l aveam, deşi mi-aş fi dorit.
Speram s-ajung la norul veşnic treaz,
dar când să îl ating, m-am prabuşit.

Jos, pe pământ, căzut … rănit fiind
Credeam în nimeni şi stăteam trăznit
Şi mă-ntreba o întrebare …
Te-aş fi iubit ? De ce te-aş fi iubit ?

6. Exerciţiu de imaginaţie. Ghiciţi ce se poate întâmpla când se amestecă berea cu această băutură fină.

7. Maximă. Pe tabla lui de şah, un nebun valorează mai mult decât un rege şi o regină la un loc.

- Sunteţi mare, maestre. Sunteţi un Titan, un Zeu al Tunetului.

- Stiu, mă. Ştiu. Ştiu.

Scriitorul e asemeni unui vultur în înalte zări
Ce zboară printre nori şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ însă, printre insulte şi ocări
Aripile imense îl împiedică să meargă.
…………………………………………………………
Ţine banii aştia, cumpără-i blăniţa mult dorită, împacheteaz-o în formă de inimioară, du-te acasă la donşoara ta şi spune-i cât de mult o iubeşti, spune-i că împreună sunteţi plenari, minte-o frumos, plângi alături de ea, ţine-o în braţe, accept-o chiar dacă n-o înţelegi, bucură-te de fructul permis. Fii bărbat şi fă-ţi meseria.

Întâlnirea s-a terminat. E târziu, sunt obosit, du-te şi scrie articolul.

8. Corolar. Şi nu uita, supărat, îndrăgostit, neînţeles, detaşat, e vorba de un principiu.
UN SINGUR PRINCIPIU
- Vă mulţumesc din suflet, maestre. Nici nu ştiu cum să reacţionez. Nu am mai cunoscut pe nimeni ca dumnevoastră.

- Ce te face să crezi că pe mine mă cunoşti ?
………………………………………………………………….
Că sunteţi de stânga sau de dreapta … Îndrăgostiţi din toate ţările, evoluaţi … iubiţi-vă.

Despre iluzia percepţiei

Oamenii trăiesc pe suprafaţa pământului de când lumea, făcând fiecare în parte ce îl duce capul. Expresia “ce îl duce capul” este bine aleasă deoarece, evident, suma determinanţilor acţiunilor omeneşti se găseşte în cap şi nu în sau între picioare, în ciuda aparenţelor cultivate de către cultura populară. Capul adăposteşte organul numit creier, organ însărcinat cu diferite funcţii, printre care şi cele ce definesc CONŞTIINŢA.
CONŞTIINŢA este TOTUL. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru că nimic mai mult decât ceea ce percepem (conştientizăm) nu putem ştii dacă există sau nu.
Prin urmare, este foarte probabil ca oamenii să nu ştie mai nimic din „universul” în care traiesc. Ei nu percep decât ceea ce conştientizează. Creierul este responsabil pentru transformarea stimulilor din jurul nostru în senzaţii şi gânduri, întocmai în ordinea precizată, mai plastic spus, este responsabil cu crearea conştiinţei. Universul înconjurător poate abunda de „stimuli” sau alte elemente imperceptibile, cărora oamenilor „nici prin cap nu le-au trecut”, evident, deoarece nu au cum să se strecoare în creier pentru a defini conştiinţa.
Din cele mai sus spuse se evidenţiază ideea că omul nu există ca atare, ci doar ca o plasmuire a creierului său, atât în raport cu sine însuşi, cât şi în raport cu cele din jur. S-a descoperit astfel matricea.
În plus, se naşte întrebarea „Dacă creierul uman este mai întâi creat şi mai apoi tot el crează conştiinţa (adică pe noi); iniţial el fiind creat pentru ca mai apoi să devină creator; noi, măreţii oameni, la rândul nostru, noi ce mai creăm ?”. Întrebare la care adepţii umanismului, raţionalismului şi materialismului ar sări în sus să spună că noi, oamenii, creăm blocuri şi uzine, opere de artă şi multe alte elemente ale culturii materiale care ne înconjoară.
Că aceste elemente materiale există la nivelul percepţiei noastre este evident, că doar le vedem (percepem) în jurul nostru. Nu este însă evident în ce măsură aceste elemente sunt „create” sau „generate”. Definesc creaţia ca fiind ceea ce rezultă în urma acţiunii „independente”, aşa zisă „de liber arbitru”, în timp ce generarea reprezintă orice transformare (materială) dintr-o stare în alta. Aşadar, orice creaţie este o generare, dar nu orice generare este o creaţie.
Omul construieşte o casă deoarece: are nevoie să nu îl plouă în cap, are nevoie să nu îi fie frig, are nevoie să nu îl mănânce lupul sau să nu îi intre duşmanul în spaţiul personal, are nevoie de locaţia intimă în care să îşi iubească femeia fără să fie văzut, are nevoie de un loc în care să se ferească de normele sociale ale străzii, pe care între cei 6 pereţi personali le poate ignora. Toate acestea sunt motive suficiente pentru a construi o casă.
Odată ce începe construcţia casei putem spune că omul nostru muncitor este un creator de casă, sau doar un generator de casa ? Umaniştii spun că pentru construcţia măreţului edificiu, omul îşi utilizează raţiunea, ceea ce îl face special. Că o foloseşte, este evident. NU este evident însă în ce măsură acesta este un lucru teribil de special.
Omul nu şi-a creat raţiunea, ci conform modelului, aceasta este o parte a creierului, creat fiind şi el la rândul lui. În plus, raţiunea nu este nimic altceva decât un sintetizator / analizator (malaxor) de idei şi gânduri care generează alte gânduri şi idei. Raţiunea nu este nici măcar percepută sau conştientizată. În procesul de raţionare percepţia este oarecum cuantizată. Noi nu percepem continuu actul raţionării, ci doar parţial, întrerupt. Percepem fazele intermediare ale procesului, doar gândurile intermediare, până la gândul sau gândurile finale, concluziile acestui proces mental de producţie. Gândirea este aparent detaşată de conştiinţă, este un agregat, o cutie neagră pe care conştiinţa (sau noi) o foloseşte. Raţiunea generează categoric lucruri noi în planul conştiinţei proprii, realimentează conştiinţa, dar nu poate crea idei „green field”, adică noi, ci doar combinaţii de idei preexistente, combinaţii de elemente constituente ale conştiinţei.
Raţiunea nu este un element decizional, ci unul executant.
Poate că asta este suficient şi poate că oamenii nici nu ar trebui să fie mai mult decât atât. Conştiinţa percepe dorinţe pe care caută să le satisfacă utilizând raţiunea în acest sens. În aceste condiţii ideea liberului arbitru este un mit. Iar noi nu suntem nicicum creatori, ci doar o manifestare a creierului creat. Aici se ajunge la ideea supremă în cugetarea spirituală: Ideea LIBERULUI ARBITRU.
Ce este liberul arbitru ? Este aceea entitate capabilă să introducă în planul conştiinţei elemente din exterior. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă prin intermediul spiralei raţiune-conştiinţă înseamnă că acest lucru se poate întâmpla doar prin intermediul percepţiei directe a diferitelor exteriorităţi. În plus, dacă liberul arbitru există, el trebuie să fie perceptibil la nivelul conştiinţei, şi nu doar raţional. Cu alte cuvinte, starea de liber arbitru este o stare diferită de percepţie. Existenţa liberului arbitru poate fi contestată, nu însă şi dorinţa omului de a fi liber … arbitru. Dar de ce creierul autosuficient, care în cârdăşie cu raţiunea rezolvă orice problemă, mai puţin pe cea a morţii, ar avea nevoie de liber arbitru ? De ce noi, oamenii, cautăm acel „ceva” de dincolo de aparenţe ? Să fie doar teama de moarte ?
Şi aici intervine marea dilemă.
Dacă noi suntem conştiinţa, iar conştiinţa şi raţiunea sunt self-sufficient, iar tot ceea ce facem este o reacţiune la un stimul mental perceput sau nu (stimulii subconştienţi nu sunt perceputi în stare incipientă), de ce am crede că acţiunea de căutare a unui adevăr bănuit este altceva decât o reacţiune la o nevoie percepută sau nu ? Iar dacă totuşi această căutare există dincolo de o motivaţie ascunsă, rezultă că liberul arbitru este printre noi.
Dar dacă această căutare este determinată de scârba faţă de propria conştiinţă pe care o percepem ca fiind limitată şi de care suntem sătui până peste cap, poate exista un progres ? Poate fi sila faţă de sine o energie care să ne împingă în sus. Şi atunci ce s-ar întâmpla când ajungi aproape de „următorul nivel” ?; scârba fiind diminuată, iar motivaţia şi energia împuţinate până la zero, ne vom prăbuşi din înălţimi în autoadoraţia atât de slinoasă ?

To be continued…

Proorocii I-au vestit venirea, apostolii I-au vestit revenirea, învierea.

Nu aparţine nimănui pentru că este al tuturor.

Şi iată ce am învăţat eu de la El.

1. Dai curaj, iei detaşare.

Dacă vei ajunge să dai spirit …

Totul începe cu puţin curaj şi se termină cu mult spirit.

Fiecare e dator să descopere aceste trepte de unul singur.
Să le descopere „real”. Atunci va afla că aceste trepte nu pot fi urcate decât una câte una. Nu neapărat în ordinea de mai sus.
Iar primul pas trebuie făcut cu credinţă. Nu trebuie să vedeţi toate treptele, ci doar una pe rând. Şi să vă concentraţi asupra ei. Celelalte vor apărea la timpul potrivit. Iar cel care crede că a urcat mai multe de-odată, este de fapt cel care a decăzut.

Fiecare e dator să urce aceste trepte de unul singur.
Gândiţi-vă că mergeţi prin noapte alături de (ne)cunoscuţi sau singuri. Nimeni nu va putea să vadă pentru voi în acea noapte. Şi deşi poate că aveţi câmpul vizual restrâns drastic, pe măsură ce înaintaţi, viaţa voastră continuă să se desfăşoare. Până veţi ajunge la destinaţia dorită.

Sunt 10 învăţăminte. Când ar putea fi la fel de bine 100. Sau şi mai bine, 1.
Sunt multe lucruri nespuse în această devenire, în aceste învăţăminte. Lucruri pe care va trebui să le descoperiţi voi. Şi când veţi descoperi toate detaliile, toate subtilităţile, toate răscrucile … vor rămâne doar cele 10 învăţăminte. Curate, limpezi, clare.

1. Sunteţi înspăimântaţi, sunteţi înebuniţi de frică. Şi vă opriţi din drum. Pentru că puneţi frica înaintea nebuniei şi înaintea respectului.
Curajul este respectul pe care îl avem faţă de frică şi nebunia controlată cu care o învingem.

2. „Detaşarea este prima regulă a spiritualităţii”. Knight of MiDraSk
Aparent ilogic, pentru că printre învăţămintele mele este pe poziţia a 2-a. Acest aspect nu contează deloc acum. Când începe visarea. O dată cu detaşarea începe visarea. Şi o dată cu visarea începe înălţarea.

3. Înţelepciunea nu înseamnă vârstă. Înseamnă raţiune şi un mental puternic.

4. Ce mult contează să ştii să aştepţi. Să aştepţi să vezi şi să vezi „real”.
Mai întâi vine voinţa, după care vine răbdarea, după care vine înţelepciunea. Evident, logic. La prima vedere.

5. Ei bine, paradoxal sau nu, este chiar invers. Mai întâi trebuie să ai un mental puternic pentru a ştii să aştepţi şi pentru a şti ce aştepţi. Iar când vei şti, vei vrea. Pentru că nu poţi să vrei ceea ce nu cunoşti.

6. Multă vreme am crezut că a fi puternic înseamnă a da, în sensul de a lovi. De ceva vreme sunt de părerea că a fi puternic înseamnă să fii capabil să primeşti, nu să dai. Tot despre lovituri este vorba. Şi tot despre o luptă.
Doar în artele marţiale învăţăm să luptăm ca să nu mai avem nevoie de luptă. Şi această referire e valabilă doar în cazul contactelor fizice.
O să vă spun peste o vreme cât de departe de adevăr am fost cu aceste convingeri ale mele în legătură cu puterea.

7. Ce înseamnă să fii eficient ? Să realizezi echilibrul între putere şi timp.
Poate cel mai greu lucru, pentru că aparent, timpul este singurul adversar pe care nu-l putem învinge. Iar puterea este cea care ne corupe cel mai uşor.

8. Un drum trebuie ales întotdeauna cu inima, pentru a fi la maximul posibilităţilor şi probabil că astfel vei putea zâmbi întotdeauna. Când reuşeşti să faci asta, timpul nu poate decât să te studieze. Astfel, îl vei putea ţine la respect.

9. Delimitarea între iubire şi dragoste ? Iubirea este necondiţionată, dragostea nu. Şi e frumos, e poetic, e eroic, martiric chiar … să iubeşti şi să ierţi.
Următorul nivel şi cel mai aproape de adevăr este: Când iubeşti cu adevărat nu este nimic de iertat. Iubirea este iertare. Mai presus de orice. Este un nivel de devenire. Şi e sublim.

Un gând şi pentru cele care îmi încântă mie existenţa, frumoasele mele. Îmi voi folosi mai mult urechile spre a lua din greutăţile ce-mi apasă pe ochi, atunci când voi fi în preajma voastră.

10. Cel care se vede aşa cum este, se înalţă mai presus decât cel care învie morţii.
Ştiu, nimeni nu doreşte o asemenea ascensiune. Pentru că nimeni nu a ajuns aşa departe.
Doar atunci când oferim viaţă „real”, ne înălţăm mai presus de orice închipuire.

11. Ne înălţăm spiritual.

Avem un singur duşman şi nenumăraţi adversari. Singurul nostru duşman suntem noi înşine. Iar ceilalţi, toţi pot fi trepte pe care să urcăm sau să coborâm. Chiar şi aceste învăţături pot fi adversari foarte alunecoşi.

Trebuie să înţelegem că noi, oamenii, nu suntem conţinuţi de nici o lege cu neputinţă de trecut, noi putem să ne prescriem singuri propria natură. Noi putem fi şi suntem în mijlocul lumii pentru a privi cu uşurinţă în jurul nostru şi pentru a putea înţelege ce se petrece în ea. Nu am fost făcuţi nici cereşti, nici pământeşti, nici muritori, nici nemuritori, pentru a putea deveni proprii sculptori, pictori sau poeţi ai formei pe care vrem să ne-o dăm. Am putea degenera în fiinţele inferioare şi brute sau am putea să ne înălţăm în lumea superioară a celor divine, după singura hotărâre a spiritului nostru. Avem puterea de a alege; de aceea suntem orbi, de aceea suntem plini de contradicţii.

Un exemplu de orbire, un exemplu de contradicţie.

Suntem invidioşi şi ne dorim să fim în locul lui Gigi Becali. De ce ? Pentru că are bani ? Habar nu avem ce înseamnă bogaţia cu adevărat. Iar asta ne transformă şi pe noi în oameni săraci.

V-aţi dorit vreodată să fiţi în locul lui Isus Hristos ? Vă spun eu. Niciodată.
Cu toate că el este cel mai bogat om. Şi chiar mai mult decât atât.

„Nu clevetiţi şi nu fiţi răi, căci toţi sunteţi copiii mei.”