Legoland

Pe unde mai hălăduiesc ?

Voi reveni cu detalii când voi ajunge la o latitudine mai prietenoasă. Până atunci, nopți albe.

Găuri negre, găuri albe.

Negăsind nici un vinovat până acum, credeam că eu sunt singura cauză pentru care lucrurile merg așa cum merg în România. Șoluția: am părăsit meleagurile.

Plin de speranță, intru după câteva zile pe net să citesc știrile din țară, convins fiind că vor semăna cel puțin pe jumătate cu cele din Germania celui de-al 3-lea Reich: curate, profesioniste, optimist-idealiste.

Și ce-mi văd ochii ? Numai știri una și una. Și informații, nu senzații. NOT.

Elena Udrea ne spune că pentru reclama de la EuroSport din timpul Roland Garros-ului nu s-a dat nici un ban. A fost un parteneriat, o sponsorizare … a mai îngăimat niște vocale alandala … nu am mai înțeles, îi intrase zgură-n gură. Așa va să zică, am fost Romania – Land of Choice timp de 2 săptămâni pe canalul de sport cel mai urmărit din lume. Gratis, mamă soacră. Gratis.
Paradoxal sau nu, sloganul e ales ridicol de corect. Atunci când alegem o cale, o acțiune, o idee, toate celelalte căi, acțiuni, idei se dau la o parte și lumea devine rezultatul alegerii noastre. Lumea se schimbă în funcție de alegerile noastre. Iar o dată făcută o alegere, nu mai pot fi făcute și altele, din mulțimea alegerilor inițiale. O dată aleasă o cale, nu mai poți ajunge la răscrucea inițială (viziunea restrânsă și incompletă a teoriei alegerii, dar relevantă pentru ceea ce urmează). Ei bine, nu și în România, unde indiferent de valoarea ideilor, indiferent de numărul lor, indiferent de punerea în aplicare a acelor idei, nimic nu se schimbă. Lumea va fi la fel, indiferent de alegerile noastre. Nu poți înainta, nu poți acționa, nu poți gândi decât în gol. Și tocmai aici e partea minunată, poți mereu să te întorci de unde ai plecat, poți să alegi la nesfârșit, pentru că de fapt, lumea nu devine rezultatul alegerii noastre. Lumea e la fel, mereu. Poți să alegi la nesfârșit. Ce ți-ai putea dori mai mult ? Forever – Romania – Land of choice.

Emil Boc afirmă de la înalțimea celor puțin peste o mie de milimetri pe care îi deține în parteneriat cu înălțimea sa … că guvernul pe care îl conduce în diumvirat cu Băsescu ” a reusit să facă tot atât cât a făcut Cabinetul Tăriceanu în doi ani”. Și tot el numește asta o veste bună. Nu am înțeles la ce se referă membrul cel mic și mistic al duetului de succes DoubleB (DabălBi). Poate la împrumuturile externe, poate la inflație, poate la firme falimentare, poate la numărul de șomeri. Să fie toate variantele corecte ?
Eu, ca și observator (nu anal-ist, nu-mi place cuvântul ăsta, este prea pro-fund), sunt rarefiat de fericire. Adică râd cu atâta poftă de mi se consumă aerul din jur. Păi din nou este bine, primule ministru. Înseamnă că în doar 1 an veți face cât a făcut guvernul liberal în tot mandatul. Iar în 4 ani, veți reuși să mai adăugați încă 12 ani antologici, în total 16 ani. Dacă adăugăm cei 4 ani Tăriceni, ajungem la 20 de ani. Iar miracolele întâmplate în acest timp i-ar face invidioși și pe Alexandrii Dumas (tatăl și fiul). Și brusc, parcă aerul se consumă fără să mai râd. În căutarea timpului pierdut, românii din micul Paris și mica Românie vor mai vinde încă o dată tot ce au pentru a scoate țara din faliment. Înainte de asta, tot cam acum 20 de ani, un tiran și un dictator, pe numele lui de familie Ceaușescu, eliberase țara de sub ochiul dracului, datoriile externe. Cu sacrificii care au lăsat cicatrice adânci în trupul celor de atunci, dar nu destul de adânci în creierul celor de astăzi. Odiosul a fost împușcat cântând fragmente din Internaționala Comunistă și strigând “Traiască Republica Socialistă România ! Istoria mă va răzbuna”. Istoria nu răzbună pe nimeni, ea doar înregistrează… Iar republica în sensul de popor numai vie nu este. Vii sunt doar puținii cetățeni bogați care se autoguvernează. Ei cântă imnuri de promovare a țării și defilează în costume naziste pe podiumuri. Pentru ceilalți există solidaritatea, care se aplică doar de la săraci la calici. Săraci, cu duh însă.

În timp ce duetul de pe plan politic trece prin clipe de armonie, în plan artistic-cultural-umanist-iluminist multe dive de senzație fac … (v-ați prins) senzație. Credeați că voi spune sex, știu. Dar fac și sex, stați liniștiți, ce altceva știu să facă ?

În timp ce una face sex în mare, alta se unge noaptea cu cremă anti-soare. Rimează. Întrebarea este dacă prima se protejează în timpul actului sexual, pentru că a 2-a o face chiar înainte, împotriva soarelui care va apărea dis-de-dimineață. Prima e Simona, niciodată Senzuală și a 2-a e Brăileanca, niciodată Sexy. Dar ar fi fost totuna și dacă era invers. Îmi pare rău pentru cei care înoată în zonă. Sunt ape tulburi.

Să trecem repede la favorita mea, Anna Lesko. Această tigroaică siberiană care într-un cântec se roagă lui Dumnezeu să-i dea inimă de piatră, sau să nu-i mai bată (așa sunt versurile) declară cu sinceritate că nu este o tipă materialistă. Drept dovadă, pozează goală pe nisip. Înțelegeți profunzimea gestului ? Monumental. Ba mai mult decât atât, aduce și un omagiu înaintea propriului ei monument, spunând că “Nu sunt o devoratoare de bărbați cu bani. Aș face indigestie.” Nu ne spune dacă ar face indigestie de la bărbați sau de la bani… De la bărbații fără bani, cu siguranță.

Un cuplu inedit de dive trăsnite … de soartă … este format din Oana Zăvoranu și Laura Andreșan. Sigur le știți, sunt amândouă foarte hâde, dar niciuna nu a descoperit oglinda. Good for them, bad for us. Prima a terminat Facultatea de Drept ca să poată vorbi strâmb, iar a 2-a a terminat … dar ce nu a terminat, de la echipa națională de fotbal la fanfara militară și divizia de parașutiști (ea fiind parașuta de urgență maximă). În timp ce prima își înjură mama ca la labiile cortului, cea de-a 2-a îi ”umilește” pe fotbaliști, punându-i într-un clasament care începe de la locul 10, dar în sus. Adevărul e că de la Mutu și Zicu la Guriță (nu vă gândiți la prostii, așa i se spune lui Contra), după ce toți i-au escaladat muntele Venus, cu toții așteaptă notele profesoarei de sex. Laura este atrasă, mai vechi sau mai nou, de alți munți, și cel mai accesibil pare cel al Oanei, căreia i-a și propus o partidă de sex în 2 (două). Și-au făcut și cadouri, Oana primind un penis în formă de vibrator roz, iar Laura primind un tort în care era înfipt alt penis. Emisiunea nu a avut finalitatea scontată pentru că Lăurica Găurica își dorea de fapt, un penis în care să fie înfipt un tort, și nu invers.

Totuși, recunosc că diva supremă este Mihaela Rădulescu Bănică Schwartzenberg Oțil. Divele supreme sunt cele care nu fac nimic, dar presa face eforturi disperate pentru ca acest lucru să nu fie așa de evident. Moldoveanca noastră nu face decât să petreacă clipe de tandrețe (normale și anormale) alături de Dani, iubindu-i agilitatea, virilitatea, corectitudinea, siguranța, prospețimea, forța, curajul, sexul și toate celelalte calități (58 în total – spațiul și timpul nepermițându-mi să le enumăr pe toate), iar fomiștii de reporteri inventează titluri care mai de care mai tembele: ”Mihaela, sclava lui Dani”, ”Iubire ca în filme”, ”Lumea e doar a lor”, ”Suntem anciupalitici și nu știm decât să vă spunem ce nimicuri fac alții, pentru că noi nu facem chiar nimic”.

Din rubrica “Și vedetele fac sex, nu doar divele” înțeleg că-Cosmina Păsărin cu Vlad Craioveanu filmează o reclamă într-un mod foarte despuiat și infiltrant. Nu știți cine e Păsărina ? Aia care îi mirosea aerele Ciupanezului. Din punct de vedere artistic, evident. Episoadele în care donșoara își călca pe fustă intenționat pentru a-și dezveli zambilica după care se ascundea plină de pudicitate în întunericul scenei sau în care poza plină de puritate primordială într-o revistă pentru sexul sculat au și ele procentul de artă binemeritat. Deci e vedetă.

Cât despre Ștefan cel Mare (se zvonește că primele care i-au spus așa au fost femeile care i-au cunoscut mai bine aura … sau era alt cuvânt din 4 litere, parcă) … numai de bine. Cel mai mare român al tuturor timpurilor spunea că “Moldova n-o fostu a strămoșilor mei, n-o fostu a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri în veacul vecilor …Amin.” Dar pentru asta trebuie să facă și urmași. Așa că Vlăduț simulează destul de bine pentru o vedetă. Se califică și el.

Și știrea supremă: “Ce poate fi mai frumos decât soția lui Iri, tolănită pe canapea, într-o rochie scurtă-scurtă, de sub care ies la iveală un portjartier și un petic de chiloței roșii ? Dacă vă puteți ridica privirea, veți observa, desigur, decolteul îmbietor și bretelele sutienului de dantelă neagră. Așadar, cu sau fără voia ei, doamna de la Izvorani a intrat în galeria vedetelor care își arată chiloțeii la evenimente mondene.”

Chiar așa, ce poate fi mai frumos ? Vorba țiganului: Hâncă o soție a lui Iri.

Eu îl înțeleg și pe săracul redactor. Când îți ții capul de pe umeri în pantaloni, ți se pare că dacă ai văzut un portjartier și un petic de chiloței ai văzut o supernovă. Redactorul pofticios vrea mai mult, vrea să vadă toată galaxia, comete, quasari, bretele, planete. Este totuși timid și nu ne spune despre ceea ce este în centrul galaxiei: o imensă gaură neagră. Asta îi atrage lui de fapt privirea, aici vrea să pătrundă cu toată ființa lui. Nu îi voi spune ce se întâmplă când ești atras inexorabil de o gaură neagră. După ce o să-i iasă ochii din orbite la propriu, o să vadă el.

La o scară ceva mai mică decât cea universală, găurile negre sunt la fel de periculoase. Le întâlnești peste tot și dacă stai prea mult lângă una, te atrage. Și dacă te atrage prea mult, te-ai pierdut. Nu te mai regăsești decât foarte greu. Uneori îți poate lua și o viață – întreagă.

Partea delicată cu găurile negre e că sunt foarte greu de observat. Ele se prezintă sub forma unor căi luminoase sau stele strălucitoare. Stele care, atunci când nu ești atent, îți atrag lumina ochilor cu o forță gravitațională pervers de puternică în interiorul găurii negre. Și atunci, te-a supt. De aia i se și spune vampir “cosmic”, pentru că îi place să sugă. Și atunci, te-ai supt și tu.

Și uite așa, tot micșorând scara, ajungem din nou pe meleagurile de unde am plecat. Multe găuri negre și mulți handicapați. Handicapații oferă bani vedetelor pentru a vedea găurile negre, vedetele le arată handicapaților, iar la sfârșit le oferă și niște bani înapoi acestora. De ce ? Pentru handicapați fac reducere. Avantaj: găurile negre.

Hai să depășim momentul divelor și al vedetelor, pentru că altfel nu mai ieșim din găurile astea negre cât e hăul. Și totuși … fiind adeptul simetriei și echilibrului legilor fizice în timp și în spațiu, cred că dacă există găuri negre în care intră lucruri ce nu mai pot ieși trebuie să existe și alte entități din care să iasă lucruri care să nu mai poată intra. Să numim aceste entități găuri albe. Iar dacă mergem mai departe cu teoria, putem aprecia că ar fi posibil să intrăm printr-o gaură neagră într-un loc și să ieșim în alt loc printr-o gaură albă, călătorind astfel instantaneu la distanțe foarte mari. Această teorie nu poate fi demonstrată deocamdată decât prin experiență proprie, eu trezindu-mă dintr-o dată într-un tunel din Germania, tunel luminat puternic, pe care l-am asociat cu o gaură albă.

Eram în Hamburg și mergeam pe sub un luciu de apă spre un oraș studențesc aflat pe insula Fyn din Danemarca. Vacanță, concediu, auto-exil, teleportare, numiți-o cum vreți.

…

P.S. O știre de ultimă oră, și încă una pozitivă: s-a inaugurat tronsonul 2 al șoselei de centură a Brașovului. La inaugurare a fost prezentă mai multă lume decât toți muncitorii angajați în lucrări până atunci și s-au făcut franjuri niște panglici. Șoseaua are o lungime de 6,5 km și câte 1 (o) bandă pe sens, iar recepția finală se va face în octombrie-noiembrie când va fi turnat ultimul strat de asfalt, cel de uzură.

Cam în același timp au început și danezii construcția unei autostrăzi care să lege nordul de sudul insulei Fyn, între orașele Odense și Svendborg. Autostrada are 50 de km și 2 benzi + banda de urgență (pe sens) și se circulă de vreo câteva luni bune pe ea. Nu s-a tăiat nici o panglică, iar la inaugurare au fost prezenți doar șoferii care au mers pe ultimul strat de asfalt.
Nu vă spun prețul fiecărui proiect, pentru că ar însemna să nu mai avem nici o știre pozitivă.

Știu, e nedrept să compari găuri albe cu găuri negre.

…

Poate că atunci când lungimea podurilor peste ape din Danemarca nu va mai depăși cu mult numărul kilometrilor de autostradă din România sau când străzile lor nu vor fi mai drepte decât căile noastre ferate vor apărea găuri albe și la noi.

Până atunci, închideți ochii.

Vremuri

Trăim vremuri tulburi …

Această alăturare de cuvinte, rostită de un cetăţean oarecare (ofer scuzele de rigoare comunităţii apatrizilor), exprimă de cele mai multe ori confuzie, pesimism, resemnare, frustrare, complexe de nedepăşit, orizont dureros de apropiat şi întunecat, lipsa unei viziuni clare.
Însuşi cuvântul „tulbure” face referire la ceva lipsit de transparenţă, de limpezime, de claritate.
Apele tulburi sunt agitate şi învolburate.
Cerul tulbure este întunecat şi posomorât.
Privirea tulbure este înceţoşată şi împăienjenită.
Spectrul economico-politico-social tulbure este frământat şi zbuciumat.

Ideile din aceste vremuri sunt îmbâcsite, nu au ecou în timp, nu au spaţiu în timp, nu au timp în spaţiu.
Mintea tulbure funcţionează după „legea efectului invers”. Este încordată când ar trebui să fie relaxată şi … invers (aşa e legea).
Din ce cauză şi când se întâmplă această încordare-relaxare ?
Oamenii (în goana lor prin viaţă după viaţă) încearcă să evite multe lucruri, generic intitulate ca fiind lucruri rele. Ori nu reuşesc decât să cadă pradă exact aceloraşi lucruri. Dacă depui un efort mare să eviţi ceva, rezultatul este exact invers, devii o victimă sigură a acelui lucru.

Dacă te străduieşti din greu să faci ceva fără să înţelegi principiile fundamentale, rezultatul va fi exact invers. Aceasta este “legea efectului invers”. Nu eu am inventat-o.

Bănuiesc că doriţi şi soluţii pentru a nu mai avea mintea în contratimp … mă gândeam eu că o să mă întrebaţi şi asta …
Începeţi cu conştientizarea. Conştientizarea te face să nu te mai identifici cu mintea şi cu temerile pe care aceasta încearcă să le înfrunte. Şi astfel se relaxează corpul. Asta e soluţia pentru ezoterici.
Puteţi să începeţi chiar cu relaxarea. Lăsaţi încordarea să dispară, iar pe măsură ce vă veţi relaxa şi vă veţi detaşa tot mai mult, veţi constata că în voi apare o anumită conştienţă. Relaxarea şi conştienţa sunt buni prieteni acum. Asta e soluţia pentru exoterici.
Şi totuşi, în timp ce relaxarea implică tot timpul conştientizare, aceasta din urmă nu implică tot timpul relaxare.
În cadrul celei de-a 2-a soluţii, însuşi efortul de a te relaxa creează iniţial o anumită tensiune.
De aceea recomand prima soluţie, pentru că e mai sigură şi mai spirituală.

Dar dacă am trăi vremuri clare ?

Aparent, claritatea reflectă evidenţă, vizibilitate, precizie, limpezime, strălucire.
Eu voi spune doar atât: claritatea reflectă. Iar reflexia orbeşte vederea şi mintea celui care caută.

Ce caută ? Ce căutăm cu toţii … Cunoaşterea.

Pe acest drum al cunoaşterii, claritatea este o aşa-zisă putere, viziune care îl face pe om să nu se mai îndoiască niciodată de el însuşi, îi dă certitudinea că poate face tot ce doreşte, deoarece vede în profunzimea lucrurilor. Claritatea alimentează ego-ul.
Dar toate acestea sunt iluzii. Ceea ce vede omul este o idee netrasformată care se întoarce la el conform “legii oglinzilor”. Atât cât poate să vadă un om orbit de reflexia strălucirii clare.

Soluţia … mea.

Pentru a putea depăşi această stare trebuie procedat ca şi în cazul fricii (vezi 10 gânduri de Crăciun): omul trebuie să-şi sfideze claritatea şi să o folosească pentru a vedea doar în vremurile tulburi, să aştepte răbdător aceste vremuri şi să-şi pregătească cu grijă următorul pas.

Şi va veni un moment când vom înţelege că aceste vremuri tulburi-clare au fost doar un punct în faţa ochilor noştri, nu un peisaj. Vom avea răbdarea şi viziunea necesară să aşteptăm şi să vedem cum creşte iarba. Dar mai presus de atât, vom auzi cum creşte iarba.

Trăim vremuri clare …

P.S. Îţi doresc o transformare lăuntrică, prietene Andrei.

Rezonanţa

Impresia că toate ideile tale există deja ascunse în focurile negre arse de alţii te transformă într-un impostor, complice fără complici.
Ştii prea bine că nu îţi aparţin, aşa că încerci să le treci accentul de pe un cuvânt pe altul, să le adaugi o virgulă sau celebrele puncte de suspensie care să-l lase pe cititor cu gura căscată …

Şi brusc, ideea se transformă, se demitizează şi se remistifică. Ajunge cuvânt lângă cuvânt, cuvinte separate de semnele de punctuaţie. Nu mai sunt aceleaşi cuvinte, însă; cu atât mai puţin aceleaşi semne de punctuaţie. Şi … gata.
Eşti autorul unei idei nou-nouţe, una revoluţionară, fără doar şi poate.

Cunoscuţii te felicită, deşi îi încearcă un regret: nu au descoperit-o ei şi asta le diluează puţin respectul de sine. Dacă respectul ar fi diluat într-o mai mare măsură, ar însemna că acesta rezonează plenar cu molecula de apă (sau cu molecula oricărui alt solvent). Dar nu voi încerca acum să descifrez limbajul vibratoriu al vieţii, deşi primesc mesaje din partea simţurilor, din partea gândirii şi mai ales din partea intuiţiei mele care sper că mai devreme sau mai târziu mă vor ajuta să decodific aceste vibraţii.

Până atunci mai am de clarificat, însă, multe lucruri mult mai telurice. De ce şi cine (ce) mă face să evoluez ? De ce şi cine (ce) mă face să nu evoluez ? Cum se produce această evoluţie ? Doar din nevoia de necesitate şi din progresul de viitor ? Cred, în sensul că nu sunt sigur. Aş putea avea chiar şi un umor hazliu, dacă aşa ar vrea divinitatea Dumnezeiască.

Cred … încrezutul de mine.

S.S.S. Eşti ceea ce gândeşti că esti.

Asta nu a fost o afirmaţie extrasă din context, ăsta este însuşi contextul.

Relaţia

Îmi tot recitesc post-urile. Că de scris, se pare că nu prea mai scriu. Şi îmi place ce recitesc. Observ o detaşare faţă de subiecte, o abordare sub un unghi foarte ascuţit, care ar face toate triunghiurile echilaterale să devină invidioase. Chiar şi primele posturi, pe care le-am scris acum ani buni, au ceva aparte, ca o umbră, între mine şi subiectul abordat.
E timpul să lasăm umbrele şi să aducem puţină lumină şi iubire în următorul post. E timpul să ne implicăm în subiecte. )
…
Îmi doream să ne întâlnim şi să îţi spun toate chestiile astea. Dar ştiu că nu ar fi fost posibil. În primul rând, pentru că simpla ta prezenţă, pe lângă faptul că rarefia aerul din jurul meu, … mă făcea să văd altfel lucrurile. Iar în al 2-lea rând, dacă aş fi fost în preajma ta, nu mi-aş fi dorit nimic mai mult (o atitudine de evitat pe viitor – în sensul că îmi voi dori mai mult când voi fi în preajma ta – şi nu numai de la mine). )
M-am gândit vreo câteva zile (poate e mult spus zile ?) la momentul în care aş dori să ţi le spun şi la momentele în care chiar ţi le voi spune (e aproape patetic să te gândeşti câteva zile la câteva momente … viitoare; rectific, e chiar patetic, ineficient, inconştient), dar nu şi la ceea ce vroiam să-ţi spun. Pentru că ştiam deja. Îţi spuneam zilele trecute; să-ţi “transformi” gândurile în cuvinte e o etapă utilă şi necesară. Urmează faptele, obiceiurile, caracterul, personalitatea etc. Iar dacă gândurile sunt clare şi sincere, e cu atât mai simplu şi mai bine.
Era greu să găsesc un moment favorabil. Mai ales că trebuia să fie un moment favorabil pentru 2 persoane, nu pentru una singură. Şi cred că e mai bine să îţi scriu toate lucrurile astea. Iar dacă sunt ceva nelămuriri, mi-ar face mare plăcere să şi vorbim despre ele (lucru care nu se va întâmpla niciodată ). Sau poate doar să le simţim (lucru care s-a întâmplat, cică, după cum spui, de câteva ori ). M-am gândit cu echilibru şi cu răbdare, cu pasiune şi sinceritate. M-am gândit cu maturitate, cu implicare şi cu detaşare la toate astea. Şi cu multă iubire.
Mi-a fost greu să scriu ceea ce vei citi pentru că sunt multe momente când simt că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă, când simt că mă îndepărtezi, când simt că îmi ascunzi multe lucruri, când simt că mă testezi (Atenţie, acest paragraf conţine mesaj excesiv de matur, neînţeles nici măcar de autor).
Şi am decis să ţi le scriu pentru că sunt la fel de multe momentele în care cred, simt şi ştiu că între noi 2 poate fi ceva mai mult, mult mai mult. Când simt că ai încredere în mine, că îţi place să fii cu mine, ca ţii la mine.
Cu cât iubeşti pe cineva mai mult, cu atât îi oferi mai mult.
Cu cât iubeşti pe cineva mai mult, cu atât îi ceri mai puţin.
Pentru că atunci când va fi pregătită … iţi va oferi totul, fără să îi ceri nimic.
Eu nu îţi cer nimic.
Voi continua să fac de fiecare dată aceleaşi lucruri bune (cu tine şi cu ceilalţi), voi continua să îi ajut pe cei din jurul meu, pe cei care merită, fără să aştept recunoştinţă.
Aştept totuşi ceva, puţină inteligenţă şi ceva mai multă voinţă, curajul şi puterea de a spune lucrurilor pe nume.
Am trăit multă vreme cu impresia că partea sentimentală nu e aşa de importantă pentru mine. Aveam dreptate. Sau nu ?
După ce am depăşit perioada romantică din liceu, am crezut că iubirea e doar o scuză pe care o folosesc oamenii pentru a face sex sau (şi) copii. Şi de aceea m-am concentrat mai mult pe partea spirituala. Am încercat să acumulez eu cât mai mult, pentru a avea ce să ofer celor din jurul meu. Acum cred că a venit timpul să ofer. Şi cred că am găsit persoana care să merite cu adevărat. (câtă magnitudine pe scara Richter)
Dacă am fi împreună am ajunge să ne cunoaştem la alt nivel, aş ajunge să o cunosc pe acea …
Dar destul cu cunoaşterile la alte nivele şi cu parţile spirituale. Să nu uităm că această scriere îi este dedicată unei fete. Mai multă senzualitate, mai puţină hotărâre; mai multe mângâieri, ţineri de mână, săruturi, mai puţină conştiinţă; mult mai multe senzaţii, mult mai puţină informaţie.
Sunt multe momente în care mă uit la tine şi nu văd decât iubire, altruism şi sinceritate. Şi lumină, multă lumină. Şi nu pentru că nu ne-am fi întâlnit noaptea (deşi nu ne-am întâlnit). Ca să ajungi să vezi lumina, trebuie să crezi în ceva foarte puternic. Suntem 2 luminaţi, eu văd lumina, tu o posezi.
Poate (sigur) nici nu îţi dai seama, dar e ceva în interiorul tău mult mai presus decat tine însăţi. Când vei realiza acest lucru, vei deveni chiar şi mai bună, şi mai iubitoare, şi mai sincera, şi mai frumoasă, vei avea mai mult curaj, mai multă voinţă, mai multă eficienţă, mai mult timp. Vei ajunge să faci tot ce îţi doreşti cu adevărat.
Şi acum vine piesa de rezistenţă …
Dar mai cred că nu poţi face aceste lucruri de una singură. Cred că trebuie să fie cineva lângă tine care să te ajute, care să te sprijine, care să te motiveze, care să îţi şteargă o lacrimă, care să te iubească.
Sper să afli ceea ce îţi doreşti să faci, sper să vrei să faci ceea ce îţi doreşti să faci, sper să îţi placă ceea ce vei face. Fără să te complici, evident. Eu nu voi face decât să-ţi fiu alături şi să te susţin, într-un fel sau altul, pe lângă celelalte lucruri extreme de complexe pe care le fac de obicei.
Nu am vrut să fiu nici romantic, nici realist, nici patetic cu aceste rânduri. La ultima parte nu cred că m-am descurcat foarte bine. Am vrut doar sa fiu sincer.
Sunt de părere că oamenii sinceri sunt şi puternici.
Cei care îşi aleg un drum cu mintea şi cu inima şi îl spun şi altora.
Uneori ei ajung pe acel drum, alteori se rătăcesc, sau pur şi simplu … drumul nu le apare în cale. Cu riscul că pot părea nişte rataţi în ochii celorlalţi, care tac, nu spun nimic, dar stau pe loc.
Ştiu că alegerea nu e numai a mea, ba mai mult, poate e doar a ta, pentru ca eu am făcut deja o alegere. Sper să o şi înţeleg. Şi sper să înţeleg şi alegerea ta. Cu siguranţă o voi accepta.
Dar m-aş bucura tare mult dacă am fi împreună. Nu ştiu când, nu ştiu cum va fi … nu ştiu multe … dar sunt pregătit să învăţ alături de tine şi de la tine.
Pe lângă faptul că devin alt om în preajma ta, mult mai bun, cel mai important lucru pentru mine este că mă motivezi. Simt, ştiu şi cred că pot face lucruri pe care nu le-am făcut până acum, lucruri frumoase, lucruri de care sunt foarte capabil. Şi ceea ce îmi lipsea era chiar motivaţia aceasta puternică.
Ştiu că putem face lucruri incredibile împreună. Asta cu lucrurile incredibile nu ştiu de unde am scos-o. =))
Am ales sa te cred pe tine şi să am încredere în tine.
Am ales să fii în mintea mea şi în inima mea.
Nu ştiu dacă am ales să te iubesc, dar ştiu că te iubesc cu toată mintea şi din toată inima.
Sper că am fost cât de cât coerent şi ai înţeles o mare parte din ce am vrut să-ţi spun (că tot nu am înţeles nici eu).

Oricum, totul poate fi rezumat în câteva cuvinte.

Oceanul poate exista separat. Şi poate că ar putea fi cel mai mare ocean.
Vântul poate exista separat. Şi poate că ar putea fi cel mai puternic vânt.
Dar valul nu poate exista decât dacă cele două sunt împreună.
Oceanul e apatic şi inert fără valuri.
Vântul e sec şi înecăcios fără valuri.
Împreună … sunt cei mai mari şi cei mai puternici.

P.S. Valul este RELAŢIA dintre vânt şi ocean.

Ziua Indragostitilor – 1 an

- Bună seara, maestre.

- Nu a mai fost bună de la ultimul apus.

- Mă scuzaţi, aş dori să vă întreb cum reuşiţi să duceţi această artă a scrisului pe culmi atât de înalte.

- Nu am de ce să te scuz … şi nu văd ce te opreşte. Că eu sigur nu …

- Aţi putea să-mi spuneţi câte ceva despre secretele dumneavoastră ?

- E simplu, tinere bavarez. Treaba cu scrisu’ şade cam în felul următor.
Pe lângă faptul că e fun, e cool şi trendy … e şi meserie de meserie. Numa’ că trebe să fii full de bani, de răşini, de scaieţi, de cleiuri şi de impresii … că dacă nu … nu ţine şi nu-ţi iese.
Aştia care te aburesc că ei scriu într-un bloc de la periferie, cu babacii pe cap şi cu stomacul gol … basme, frate. Numa’ fraierii pun botul. Şi cum stau şi mă uit aşa la tine, parcă nu ai moacă de fraier. Da’ m-am mai înşelat şi înainte. Nu cu tine, cu alţii … cu altele.
Nu, ascultă-mă pe mine. E vorba de stare.
Trebuie să te bagi într-o stare tare mişto. Te duci la munte, la o pensiune de câte margarete vrea muşhiuleţii tăi, un whisky Johnnie Walker Black Label în faţă (neapărat mai vechi de 12 ani), o cutie de Havane … 2-3 trompetiste, dar să ştie să cânte şi la clape.

- Deci muzica vă inspiră ?

- Nu. Mă inspiră clapistele … dar mai ales trompetistele. Dar nu le pun să cânte. Le pun să facă ce ştiu ele mai bine.

- Deci nu scrieţi pe muzică ?

- Eşti cam cretinel. Dar o să-ţi spun.
Pe muzică scriu textierii, nu scriitorii.

- Ce sunt eu ?

- Sunteţi scriitor, maestre. Sunteţi un mare scriitor.

- Aşa e. Sunt mare. Şi sunt şi scriitor, în timpul ocupat.

- Ne puteţi spune ce teme vă place să abordaţi cu predilecţie ?

- Să- mi spui şi mie cum e să abordezi teme cu predilecţie, domnule reporter. Cred că vă plătesc destul de bine la ziar pentru ceea ce faceţi, nu-i aşa ?
Eu abordez temele cu detaşare, nu cu predilecţie.

- Aveţi dreptate. Îmi puteţi da nişte exemple de teme ? Poate le spuneţi câte ceva cititorilor revistei noastre despre ideile de referinţă din ultimul an. Poate nişte maxime, nişte învăţăminte.

- Sunt cititorii mei, nu ai revistei voastre. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc. Că tu nu faci decât să reciţi nişte cuvinte de pe o foaie enervantă. Mototoleşte-o şi arunc-o la coş.

- Dar …

- Dar vrei să-ţi scrii articolul singur ?
………………………………………………………..
Şi-acum ascultă-mă.

Văd că ai verighetă pe deget. Ai la cine să te întorci acasă. Eşti un tip echilibrat.
Cine îţi oferă acest echilibru ? The young lady, of course.
Era săracă, avea potenţial.
Avea 2 pacheţele de chibrituri în mânuţele ei virgine. Şi ce-şi dorea ea ? Ce-i lipsea ?
O blăniţă, un apartamenţel, o maşinuţă. Emoţionant … până la lacrimi.
Dar te vei bucura şi tu de blăniţa ei, nu-i aşa ? Merită toate astea … pentru puţin sirop de piersicuţă ? Evident … cum pana mea să nu merite ? Merită şi soldăţelul tău de plumb puţină polişare Pentru începătoare, poliş este un cârnat polonez. Pentru avansate, este o etapă naturală în obţinerea blăniţei, apartamenţelului, maşinuţei.
Iar acum, că te-am introdus în subiect(ă) … să îţi dau nişte idei de referinţă, nişte maxime … şi chiar nişte învăţăminte. Lucruri pe care le-am trăit şi le-am învăţat în ultimul an.

1. Exerciţiu de imaginaţie. O fată îţi propune să devii tatăl copiilor ei cu condiţia să nu faceţi sex. Am rezolvat acest exerciţiu, dar se pare că am bifat toate răspunsurile. Când colo, nici unul nu era corect. Trebuia să îmi fii folosit mai mult imaginaţia.

2. Învăţătură de minte. Am învăţat că sunt o mulţime de oameni pe lumea asta pentru care nu merită să mişti nici măcar un deget. Şi mai nici unul pentru care să mergi până la capătul lumii.
Nu aş merge nici măcar pentru mine până la capătul lumii de când Pământul e rotund. M-aş învârti în cerc.

3. Învăţătură de inimă. Când lingi unde-ai scuipat, nu faci decât să vomiţi … după o vreme.

4. Dilemă. Oare cât valorează viaţa unei fete, dacă un sărut costă 10 coroane daneze, echivalentul unei beri, iar pentru o partidă de sex trebuie să pui la bătaie o băutură ceva mai fină … cumpărată din banii altuia ? Ieftină ca braga. Şi pentru cunoscători, braga se mai opinteşte, nu intri ca în brânză în ea.
P.S. Coroane daneze de pe Marte, evident.

5. Moment poetic
Zâmbeam doar pentru a mima un suflet curat,
dar nu-l aveam, deşi mi-aş fi dorit.
Speram s-ajung la norul veşnic treaz,
dar când să îl ating, m-am prabuşit.

Jos, pe pământ, căzut … rănit fiind
Credeam în nimeni şi stăteam trăznit
Şi mă-ntreba o întrebare …
Te-aş fi iubit ? De ce te-aş fi iubit ?

6. Exerciţiu de imaginaţie. Ghiciţi ce se poate întâmpla când se amestecă berea cu această băutură fină.

7. Maximă. Pe tabla lui de şah, un nebun valorează mai mult decât un rege şi o regină la un loc.

- Sunteţi mare, maestre. Sunteţi un Titan, un Zeu al Tunetului.

- Stiu, mă. Ştiu. Ştiu.

Scriitorul e asemeni unui vultur în înalte zări
Ce zboară printre nori şi prin furtuni aleargă;
Jos pe pământ însă, printre insulte şi ocări
Aripile imense îl împiedică să meargă.
…………………………………………………………
Ţine banii aştia, cumpără-i blăniţa mult dorită, împacheteaz-o în formă de inimioară, du-te acasă la donşoara ta şi spune-i cât de mult o iubeşti, spune-i că împreună sunteţi plenari, minte-o frumos, plângi alături de ea, ţine-o în braţe, accept-o chiar dacă n-o înţelegi, bucură-te de fructul permis. Fii bărbat şi fă-ţi meseria.

Întâlnirea s-a terminat. E târziu, sunt obosit, du-te şi scrie articolul.

8. Corolar. Şi nu uita, supărat, îndrăgostit, neînţeles, detaşat, e vorba de un principiu.
UN SINGUR PRINCIPIU
- Vă mulţumesc din suflet, maestre. Nici nu ştiu cum să reacţionez. Nu am mai cunoscut pe nimeni ca dumnevoastră.

- Ce te face să crezi că pe mine mă cunoşti ?
………………………………………………………………….
Că sunteţi de stânga sau de dreapta … Îndrăgostiţi din toate ţările, evoluaţi … iubiţi-vă.

Despre iluzia perceptiei

Am fost lângă ei. M-am întors printre noi. Un an nou, gânduri noi. Ziua mea, ziua lui.
Şi aş fi vrut să scriu despre toate aceste evenimente …
Voi spune că atunci când eşti în vâltoarea evenimentelor nu te poţi extrage ca un 6 din 49 pentru a scrie despre cât de minunată era vâltoarea sau evenimentele. Dar această aserţiune poate fi foarte bine folosită şi ca o scuză.
Dar mai bine încep cu scrierile, decât cu scuzele.
…
O incursiune în MiDraSk. Şi o scriere a Cavalerului. O scriere mai concentrată despre ce înseamnă conştiinţa. Despre gândire şi raţiune. Despre a crea şi a a genera. Despre ce înseamnă cu adevărat a da viaţă, despre liber arbitru, despre iluzia percepţiei.
Nu e beletristică, nu e scriere canonică. E o analiză spirituală, fină, ascuţită, coerentă, dar în salturi, a acestor concepte. Nu doar a conceptelor, ci a entităţilor în sine.
Scrierea nu e completă şi poate părea pe alocuri uşor superficială şi neargumentată, pentru neiniţiaţi. Poate Cavalerul va reveni cu lămuriri. Şi cu alte scrieri mai înălţătoare.

Despre iluzia percepţiei

Oamenii trăiesc pe suprafaţa pământului de când lumea, făcând fiecare în parte ce îl duce capul. Expresia “ce îl duce capul” este bine aleasă deoarece, evident, suma determinanţilor acţiunilor omeneşti se găseşte în cap şi nu în sau între picioare, în ciuda aparenţelor cultivate de către cultura populară. Capul adăposteşte organul numit creier, organ însărcinat cu diferite funcţii, printre care şi cele ce definesc CONŞTIINŢA.
CONŞTIINŢA este TOTUL. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru că nimic mai mult decât ceea ce percepem (conştientizăm) nu putem ştii dacă există sau nu.
Prin urmare, este foarte probabil ca oamenii să nu ştie mai nimic din „universul” în care traiesc. Ei nu percep decât ceea ce conştientizează. Creierul este responsabil pentru transformarea stimulilor din jurul nostru în senzaţii şi gânduri, întocmai în ordinea precizată, mai plastic spus, este responsabil cu crearea conştiinţei. Universul înconjurător poate abunda de „stimuli” sau alte elemente imperceptibile, cărora oamenilor „nici prin cap nu le-au trecut”, evident, deoarece nu au cum să se strecoare în creier pentru a defini conştiinţa.
Din cele mai sus spuse se evidenţiază ideea că omul nu există ca atare, ci doar ca o plasmuire a creierului său, atât în raport cu sine însuşi, cât şi în raport cu cele din jur. S-a descoperit astfel matricea.
În plus, se naşte întrebarea „Dacă creierul uman este mai întâi creat şi mai apoi tot el crează conştiinţa (adică pe noi); iniţial el fiind creat pentru ca mai apoi să devină creator; noi, măreţii oameni, la rândul nostru, noi ce mai creăm ?”. Întrebare la care adepţii umanismului, raţionalismului şi materialismului ar sări în sus să spună că noi, oamenii, creăm blocuri şi uzine, opere de artă şi multe alte elemente ale culturii materiale care ne înconjoară.
Că aceste elemente materiale există la nivelul percepţiei noastre este evident, că doar le vedem (percepem) în jurul nostru. Nu este însă evident în ce măsură aceste elemente sunt „create” sau „generate”. Definesc creaţia ca fiind ceea ce rezultă în urma acţiunii „independente”, aşa zisă „de liber arbitru”, în timp ce generarea reprezintă orice transformare (materială) dintr-o stare în alta. Aşadar, orice creaţie este o generare, dar nu orice generare este o creaţie.
Omul construieşte o casă deoarece: are nevoie să nu îl plouă în cap, are nevoie să nu îi fie frig, are nevoie să nu îl mănânce lupul sau să nu îi intre duşmanul în spaţiul personal, are nevoie de locaţia intimă în care să îşi iubească femeia fără să fie văzut, are nevoie de un loc în care să se ferească de normele sociale ale străzii, pe care între cei 6 pereţi personali le poate ignora. Toate acestea sunt motive suficiente pentru a construi o casă.
Odată ce începe construcţia casei putem spune că omul nostru muncitor este un creator de casă, sau doar un generator de casa ? Umaniştii spun că pentru construcţia măreţului edificiu, omul îşi utilizează raţiunea, ceea ce îl face special. Că o foloseşte, este evident. NU este evident însă în ce măsură acesta este un lucru teribil de special.
Omul nu şi-a creat raţiunea, ci conform modelului, aceasta este o parte a creierului, creat fiind şi el la rândul lui. În plus, raţiunea nu este nimic altceva decât un sintetizator / analizator (malaxor) de idei şi gânduri care generează alte gânduri şi idei. Raţiunea nu este nici măcar percepută sau conştientizată. În procesul de raţionare percepţia este oarecum cuantizată. Noi nu percepem continuu actul raţionării, ci doar parţial, întrerupt. Percepem fazele intermediare ale procesului, doar gândurile intermediare, până la gândul sau gândurile finale, concluziile acestui proces mental de producţie. Gândirea este aparent detaşată de conştiinţă, este un agregat, o cutie neagră pe care conştiinţa (sau noi) o foloseşte. Raţiunea generează categoric lucruri noi în planul conştiinţei proprii, realimentează conştiinţa, dar nu poate crea idei „green field”, adică noi, ci doar combinaţii de idei preexistente, combinaţii de elemente constituente ale conştiinţei.
Raţiunea nu este un element decizional, ci unul executant.
Poate că asta este suficient şi poate că oamenii nici nu ar trebui să fie mai mult decât atât. Conştiinţa percepe dorinţe pe care caută să le satisfacă utilizând raţiunea în acest sens. În aceste condiţii ideea liberului arbitru este un mit. Iar noi nu suntem nicicum creatori, ci doar o manifestare a creierului creat. Aici se ajunge la ideea supremă în cugetarea spirituală: Ideea LIBERULUI ARBITRU.
Ce este liberul arbitru ? Este aceea entitate capabilă să introducă în planul conştiinţei elemente din exterior. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă prin intermediul spiralei raţiune-conştiinţă înseamnă că acest lucru se poate întâmpla doar prin intermediul percepţiei directe a diferitelor exteriorităţi. În plus, dacă liberul arbitru există, el trebuie să fie perceptibil la nivelul conştiinţei, şi nu doar raţional. Cu alte cuvinte, starea de liber arbitru este o stare diferită de percepţie. Existenţa liberului arbitru poate fi contestată, nu însă şi dorinţa omului de a fi liber … arbitru. Dar de ce creierul autosuficient, care în cârdăşie cu raţiunea rezolvă orice problemă, mai puţin pe cea a morţii, ar avea nevoie de liber arbitru ? De ce noi, oamenii, cautăm acel „ceva” de dincolo de aparenţe ? Să fie doar teama de moarte ?
Şi aici intervine marea dilemă.
Dacă noi suntem conştiinţa, iar conştiinţa şi raţiunea sunt self-sufficient, iar tot ceea ce facem este o reacţiune la un stimul mental perceput sau nu (stimulii subconştienţi nu sunt perceputi în stare incipientă), de ce am crede că acţiunea de căutare a unui adevăr bănuit este altceva decât o reacţiune la o nevoie percepută sau nu ? Iar dacă totuşi această căutare există dincolo de o motivaţie ascunsă, rezultă că liberul arbitru este printre noi.
Dar dacă această căutare este determinată de scârba faţă de propria conştiinţă pe care o percepem ca fiind limitată şi de care suntem sătui până peste cap, poate exista un progres ? Poate fi sila faţă de sine o energie care să ne împingă în sus. Şi atunci ce s-ar întâmpla când ajungi aproape de „următorul nivel” ?; scârba fiind diminuată, iar motivaţia şi energia împuţinate până la zero, ne vom prăbuşi din înălţimi în autoadoraţia atât de slinoasă ?

To be continued…

10 ganduri de Craciun

El a fost şi este totul.

Proorocii I-au vestit venirea, apostolii I-au vestit revenirea, învierea.

Nu aparţine nimănui pentru că este al tuturor.

Şi iată ce am învăţat eu de la El.

1. Dai curaj, iei detaşare.

2. Dai detaşare, iei înţelepciune.

3. Dai înţelepciune, iei răbdare.

4. Dai răbdare, iei voinţă.

5. Dai voinţă, iei putere.

6. Dai putere, iei eficienţă.

7. Dai eficienţă, iei timp.

8. Dai timp, iei iubire.

9. Dai iubire, iei viaţă.

10. Dai viaţă, iei spirit.

Dacă vei ajunge să dai spirit …

Totul începe cu puţin curaj şi se termină cu mult spirit.

Fiecare e dator să descopere aceste trepte de unul singur.
Să le descopere „real”. Atunci va afla că aceste trepte nu pot fi urcate decât una câte una. Nu neapărat în ordinea de mai sus.
Iar primul pas trebuie făcut cu credinţă. Nu trebuie să vedeţi toate treptele, ci doar una pe rând. Şi să vă concentraţi asupra ei. Celelalte vor apărea la timpul potrivit. Iar cel care crede că a urcat mai multe de-odată, este de fapt cel care a decăzut.

Fiecare e dator să urce aceste trepte de unul singur.
Gândiţi-vă că mergeţi prin noapte alături de (ne)cunoscuţi sau singuri. Nimeni nu va putea să vadă pentru voi în acea noapte. Şi deşi poate că aveţi câmpul vizual restrâns drastic, pe măsură ce înaintaţi, viaţa voastră continuă să se desfăşoare. Până veţi ajunge la destinaţia dorită.

Sunt 10 învăţăminte. Când ar putea fi la fel de bine 100. Sau şi mai bine, 1.
Sunt multe lucruri nespuse în această devenire, în aceste învăţăminte. Lucruri pe care va trebui să le descoperiţi voi. Şi când veţi descoperi toate detaliile, toate subtilităţile, toate răscrucile … vor rămâne doar cele 10 învăţăminte. Curate, limpezi, clare.

1. Sunteţi înspăimântaţi, sunteţi înebuniţi de frică. Şi vă opriţi din drum. Pentru că puneţi frica înaintea nebuniei şi înaintea respectului.
Curajul este respectul pe care îl avem faţă de frică şi nebunia controlată cu care o învingem.

2. „Detaşarea este prima regulă a spiritualităţii”. Knight of MiDraSk
Aparent ilogic, pentru că printre învăţămintele mele este pe poziţia a 2-a. Acest aspect nu contează deloc acum. Când începe visarea. O dată cu detaşarea începe visarea. Şi o dată cu visarea începe înălţarea.

3. Înţelepciunea nu înseamnă vârstă. Înseamnă raţiune şi un mental puternic.

4. Ce mult contează să ştii să aştepţi. Să aştepţi să vezi şi să vezi „real”.
Mai întâi vine voinţa, după care vine răbdarea, după care vine înţelepciunea. Evident, logic. La prima vedere.

5. Ei bine, paradoxal sau nu, este chiar invers. Mai întâi trebuie să ai un mental puternic pentru a ştii să aştepţi şi pentru a şti ce aştepţi. Iar când vei şti, vei vrea. Pentru că nu poţi să vrei ceea ce nu cunoşti.

6. Multă vreme am crezut că a fi puternic înseamnă a da, în sensul de a lovi. De ceva vreme sunt de părerea că a fi puternic înseamnă să fii capabil să primeşti, nu să dai. Tot despre lovituri este vorba. Şi tot despre o luptă.
Doar în artele marţiale învăţăm să luptăm ca să nu mai avem nevoie de luptă. Şi această referire e valabilă doar în cazul contactelor fizice.
O să vă spun peste o vreme cât de departe de adevăr am fost cu aceste convingeri ale mele în legătură cu puterea.

7. Ce înseamnă să fii eficient ? Să realizezi echilibrul între putere şi timp.
Poate cel mai greu lucru, pentru că aparent, timpul este singurul adversar pe care nu-l putem învinge. Iar puterea este cea care ne corupe cel mai uşor.

8. Un drum trebuie ales întotdeauna cu inima, pentru a fi la maximul posibilităţilor şi probabil că astfel vei putea zâmbi întotdeauna. Când reuşeşti să faci asta, timpul nu poate decât să te studieze. Astfel, îl vei putea ţine la respect.

9. Delimitarea între iubire şi dragoste ? Iubirea este necondiţionată, dragostea nu. Şi e frumos, e poetic, e eroic, martiric chiar … să iubeşti şi să ierţi.
Următorul nivel şi cel mai aproape de adevăr este: Când iubeşti cu adevărat nu este nimic de iertat. Iubirea este iertare. Mai presus de orice. Este un nivel de devenire. Şi e sublim.

Un gând şi pentru cele care îmi încântă mie existenţa, frumoasele mele. Îmi voi folosi mai mult urechile spre a lua din greutăţile ce-mi apasă pe ochi, atunci când voi fi în preajma voastră.

10. Cel care se vede aşa cum este, se înalţă mai presus decât cel care învie morţii.
Ştiu, nimeni nu doreşte o asemenea ascensiune. Pentru că nimeni nu a ajuns aşa departe.
Doar atunci când oferim viaţă „real”, ne înălţăm mai presus de orice închipuire.

11. Ne înălţăm spiritual.

Avem un singur duşman şi nenumăraţi adversari. Singurul nostru duşman suntem noi înşine. Iar ceilalţi, toţi pot fi trepte pe care să urcăm sau să coborâm. Chiar şi aceste învăţături pot fi adversari foarte alunecoşi.

Trebuie să înţelegem că noi, oamenii, nu suntem conţinuţi de nici o lege cu neputinţă de trecut, noi putem să ne prescriem singuri propria natură. Noi putem fi şi suntem în mijlocul lumii pentru a privi cu uşurinţă în jurul nostru şi pentru a putea înţelege ce se petrece în ea. Nu am fost făcuţi nici cereşti, nici pământeşti, nici muritori, nici nemuritori, pentru a putea deveni proprii sculptori, pictori sau poeţi ai formei pe care vrem să ne-o dăm. Am putea degenera în fiinţele inferioare şi brute sau am putea să ne înălţăm în lumea superioară a celor divine, după singura hotărâre a spiritului nostru. Avem puterea de a alege; de aceea suntem orbi, de aceea suntem plini de contradicţii.

Un exemplu de orbire, un exemplu de contradicţie.

Suntem invidioşi şi ne dorim să fim în locul lui Gigi Becali. De ce ? Pentru că are bani ? Habar nu avem ce înseamnă bogaţia cu adevărat. Iar asta ne transformă şi pe noi în oameni săraci.

V-aţi dorit vreodată să fiţi în locul lui Isus Hristos ? Vă spun eu. Niciodată.
Cu toate că el este cel mai bogat om. Şi chiar mai mult decât atât.

„Nu clevetiţi şi nu fiţi răi, căci toţi sunteţi copiii mei.”

O poveste de Craciun

A fost o dată ca niciodată un om care nu credea în Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu credinţa în simbolurile, valorile şi sărbătorile creştine. Soţia lui, însă, credea, şi ea şi-a crescut copiii să aibă, de asemenea, credinţă în Dumnezeu şi în Isus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice. Într-un Ajun al Crăciunului, încărcat de zăpadă, de viscol şi de ger, soţia lui şi-a luat copiii la un obicei creştin în satul în care locuiau. Obiceiul creştin se numea şi se mai numeşte colind.

L-a invitat şi pe el, dar a refuzat, spunând:
„Povestea asta cu naşterea Domnului nu are nici un sens !”
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”

Aşa că ea şi copiii au plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu, vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. Bărbatul se uită afară pe fereastră, dar tot ce văzu era o furtună de zăpadă. S-a aşezat în fotoliu să se relaxeze înainte de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un pocnet.

A deschis uşa, sperând să-şi dea seama ce se întâmplase, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul s-a liniştit puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovi fereastra.

În câmpul de lângă casa lui a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se pare că ele zburau spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. S-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un rezultat. Câteva din ele s-au izbit de geam … sau cel puţin asta credea bărbatul.

Văzând gâştele dezorientate şi vulnerabile, a vrut să le ajute.
„Ferma ar fi un loc grozav pentru ele”, s-a gândit el.
„Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”

Aşa că el a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uită şi asteptă, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi învârtindu-se fără nici un rezultat şi se părea că nu au observat ferma şi nici nu şi-au dat seama ce ar însemna ferma pentru ele. Bărbatul încerca să le atragă atenţia, dar nu reuşea decât să le sperie şi ele s-au mutat mai departe.
El a intrat în casă şi a iesit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de fărâmituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit şi mai speriate şi s-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gâşte să intre în ferma unde le-ar fi fost cald şi ar fi fost în siguranţă.

„De ce nu mă urmează ?!” a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii ?”

El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”, a spus el tare. Atunci i-a venit ideea.
A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct în fermă … şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment, în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”

Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”

Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu.
Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, distruşi. Iar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să devină ca noi pentru a ne arăta calea şi pentru a ne salva.

„Aceasta este adevărata însemnătate a Craciunului”, şi-a dat el seama. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând.
Dintr-o dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul şi de ce a venit Isus.
Ani de îndoială şi necredintă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. S-a aplecat în genunchi, pe zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună !”

Fie ca bucuria Crăciunului să vă însufleţească, să vă lumineze şi să vă înalţe spiritele …

Bi-Athlon

Inima îmi spărgea pieptul, plămânii rămâneau fără aer.
Inima îmi spărgea pieptul, sângele îmi inunda tot corpul.
Inima îmi spărgea pieptul, ochii mi se roteau haotic.
Inima îmi spărgea pieptul, picioarele îmi îngenunchiau.

Şi ţinta era atât de aproape. La exact 50 de metri.

Ce folos ? O vedeam, dar în ceaţă. Nu puteam să mă mişc spre ea, nu puteam să respir, nu puteam să gândesc. Deşi sângele pulsa în mine şi mă simţeam mai viu ca niciodată, nu reuşeam să-mi coordonez resursele – inexistente. Şi toţi în jurul meu urlau: respiră, mişcă-te, priveşte, concentrează-te …

Aproape în fiecare seară ocolesc în pas alergător un cvartal de case din cartierul în care locuiesc. Le ocolesc de mai multe ori, pentru a-mi desăvârşi condiţia fizică, în acelaşi timp săvârşindu-mi condiţia spirituală.
Încep într-un ritm susţinut, pentru a-l putea reduce în timp. Prima latură a dreptunghiului e într-o uşoară pantă, plutesc; urmează o zonă de plat, încă sunt deasupra umbrei mele; începe rampa şi deja îmi amintesc un lucru … am 2 picioare … care înca mă ascultă; se termină dreptunghiul … îmi aduc aminte că am şi plămâni … şi prieteni fumători. Se termină dreptunghiul. Se termină amintirile. Începe alt dreptunghi. Nu mai văd nici o amintire, văd doar o ceaţă deasă prin care mă zbat să răzbat. Şi alerg … şi zâmbesc … şi mă pierd în ceaţă. Şi revin în faţa liniei de start/sosire cu un prieten bun alături.
Este uimitor cât de mulţi “prieteni” îţi poţi face când eşti învăluit în ceaţă. Este uimitor câte idealuri eronat atribuite şi reprezentate de aceşti prieteni “buni” cu care te trezeşti alături te motivează. De ce ? Pentru că şi ceilalţi, cei pe care îi crezi prieteni, sunt înceţoşaţi, se ascund, mint, fug, gâfâie, transpiră … dar din alte motive şi pentru alte scopuri, alte idealuri, limitate, josnice şi calice. Şi când ieşi din ceaţă cu acel “prieten” lângă tine, ţi-ai dori să fi văzut mai bine.
Nu voi putea vedea mai bine în ceaţă, dar cu siguranţă voi putea să-mi aleg drumul care să o ocolească.
Aşadar, 2 dreptunghiuri tăiate pe laturi, după care … poate un ceai fierbinte, poate un duş rece, poate o rătăcire, poate o regăsire. Până când, între o lămâiţă şi o roză, pe latura brânduşei, cam pe unde îmi aduceam aminte că am şi plămâni, înflori o librărie. În primele mele alergări prin dreptul coperţilor misterioase, nu am remarcat acea aură … Nici în următoarele.
Până într-o zi, când am intrat, respirând sacadat, în acel spaţiu fără timp. Încercam
să găsesc o justificare pentru care mă aflam acolo. Şi am descoperit-o. Pe ea (despre care voi scrie după ce îşi va da jos masca).
Iar din acel moment, oricât de greu mi-a fost şi oricât de greu îmi va fi, am făcut şi voi face un popas pentru a-mi atinge ţinta. Şi ea mă va ajuta, sau dimpotrivă. Alţii vor fi mai rapizi ca mine, vor fi mai bine plasaţi. Iar eu voi încerca să-mi coordonez şi să-mi dozez resursele strategic. În aşa fel încât să mai pot ocoli încă o dată acel cvartal de case. Şi încă o dată.

Imaginează-ţi că schiezi cu viteză maximă. Cu viteză maximă şi cu o puşcă în spate. Adaugi această povestire cu toată stângăcia ei, cu toată profunzimea ei. Atunci când eşti la limita fizică, trebuie să ajungi la apogeul concentrării, pentru a atinge cele 5 ţinte aflate la o distanţă de 50 de metri. Şi când crezi că s-a terminat, trebuie să depăşeşti acea limită, fizică şi mentală.

Sunt câteva idei bune pe care le-am atins, dar e cam gâfâită scrierea. Ca şi mine, dealtfel.
Promit să le aprofundez şi să le dezvolt. După ce inima n-o să-mi mai spargă pieptul.

Nu este vorba doar de biatlon.
Este vorba despre O ţintă.

Lumi ascunse

I. O noapte din viaţa mea – o zi în viaţa mea

Cred că era pe la nadir când, năuc de somn, desluşesc lângă mine o copertă de carte. Era dintr-un carton gros, neagră, iar pe cantul ei scria cu litere înclinate aurite: „Ai venit pentru că ai vrut să vii”.
Instinctual, m-am imaginat alergând, speriindu-mă …
„- Unde sunt ?”, „- Unde am vrut să vin ?”, „- Unde sunt ?”.
Toate visele mele se terminau astfel; fugeam în gol, inexplicabil de ineficient, iar forţele răului încercau să mă prindă (încă nu îmi imaginez cum arată o forţă a răului pentru că în vis nu o vedeam niciodată – era tot timpul noapte – iar aceşti urmăritori se camuflau foarte bine în culoarea nopţii).
Visul meu dura destul de mult, deşi distanţa dintre mine şi cel care-mi vroia răul nu era mare. Iar eu mă întrebam. Dacă o entitate rea îmi vrea răul, eu cum sunt ? Bun, îmi plăcea să cred. Dar dacă ei îmi vroiau binele ? Atunci cum eram ? Unul de-al lor ? Habar n-am. Ştiu doar că alergam şi nu mă uitam înapoi, de frică să nu împietresc (poveştile pe care le ascultam când eram mic erau şi ele prezente în vis, doar vinilul dispăruse). Iar când pericolul se apropia ingurgitant de mult, reuşeam să schimb cadrul. Exact aşa se întâmpla. Schimbam cadrul …
Eram din nou la oarecare distanţă de forţele răului, iar ele încercau să mă prindă. Se apropiau ameninţător, iar când să mă inhaleze schimbam cadrul din nou. Era echivalentul teleportării din trezie, această inginerie pe care o născocisem. Cert era un lucru, pierdeam foarte multă energie când mă teleportam … iar pe finalul visului aproape că stăteam pe loc, deşi alergam plin de anvergură, frica fiind catalizatorul suprem pentru mine în acele momente.
Simt o mână pe mine. Alerg. Vertical …
Sunt tras în spate. Mă târâi. Orizontal …
Cu o ultimă sforţare deschid ochii. Şi ce văd ? O copertă de carte dintr-un carton gros, neagră, pe al cărei cant scria cu litere înclinate aurite: „Ai venit pentru că ai vrut să vii”…
„- Unde sunt ?”, „- Unde am vrut să vin ?”, „- Unde sunt ?”…
Deschid coperta.
În interiorul cărţii nu erau file, aşa cum mă aşteptam. De fapt, nu era nimic. Era doar un carton la fel de gros, alb, pe al cărui cant scria cu litere argintii foarte greu lizibile: „Nu mai vâna curcubee.”
Visam din nou ? Eram hotărât să aflu, dar ceva îmi spunea că era mai mult decât un vis.
Mă rostogolesc de sub plapumă şi cad din pat, cu cotul pe telefoanele mobile. Nu a fost o idee chiar aşa de bună, dar vroiam să-mi revin în simţuri, să simt ceva durere.
Puţin buimac de la căzătură, îmi ridic privirea spre biblioteca de deasupra patului. Încercam să văd cât e ceasul sperând să-mi ofer un răspuns la cele ce mi se întâmplau.
Uau … deja totul devine … diferit … mi-ar fi plăcut să pot folosi cuvântul ăsta. Era mai degrabă extrem de ciudat, dacă nu înfricoşător.
Biblioteca era cu susul în jos; ceasul nu mai avea limbi, iar în locul cifrelor erau nişte litere ermitice, mai degrabă nişte semne (şi mai ciudat era că recunoşteam semnele – acel alfabet misteric). Pe suprafaţa fiecărui lucru din cameră şi pe tavan erau oglinzi care mă înfăţişau diferit la fiecare mişcare; geamul era spart, dar paradoxal, frigul nu intra în cameră.
Stăteam într-o rână, căzut fiind, trăsnit de vedeniile pe care le aveam. Simţeam încă durerea surdă în urma căzăturii. Dau să mă ridic, împing cu stânga în covor şi … hopa sus.
„- Două palme şi-mi revin.”, îmi spuneam, încurajându-mă.
Părerea asta mi-am schimbat-o peste câteva clipe, când, uitându-mă la mâna stângă, am văzut sângele şiroind … în nici un vis de-al meu nu am văzut sânge. Cu o luciditate prolixă, am scanat structura acestor vise. Şi atunci m-a lovit …
În visele mele nu era mişcare, erau doar cadre. Visele mele erau diapozitive. Pe care nu învăţasem să le schimb cum şi când trebuie. Din cauza asta era mereu noapte, de aceea alergam aşa încet sau mă teleportam. Poate că totuşi, era şi ceva sânge … dar era închegat … nu-l vedeam, nu avea gust, nici miros … şi mai ales nu curgea. Nici nu avea cum. Pentru că în visele mele nu era mişcare.
Îmi priveam mâna cu un eroism stupid, cu o mândrie cretină. Speram să-mi curgă mai mult sânge sau măcar să se întindă mai mult, pentru a fi compătimit, pentru a fi consolat. De cine ? Nu ştiu a cui a fost întrebarea, dar neştiind să răspund la ea, am lăsat să treacă pe lângă mine eroismul, iar mândria am lasat-o în urmă. Am rămas doar eu, singur.
În momentul în care doi picuri ajunseseră pe covor, eroismul şi mândria erau departe. În continuare, nu eram chiar singur. Rămăsese mirarea.
„- De ce nu mă duc să fac ceva ?”
Cu privirea căzută mă îndrept spre baie să mă spăl şi să mă bandajez. Jos, pe covor, era un scut, o cupolă, o portavoce, dar mai ales o lance. Din cauza lăncii sângeram, din cauza lăncii cadrele deveniseră fluide şi tot din cauza lăncii visul meu nu mai era vis, se transformase în realitate …
Dau drumul la robinet, bag mâna sub jet şi aştept. Apa se înroşeşte, sângele devine incolor. Tăietura rămâne, sângele dispare. Dar nimic nu mă mai miră acum. Mă bandajez pentru orice eventualitate. Mă întorc în cameră pentru analize. Dând impresia că ştiu ce fac, îmi pun cupola în cap, scutul mi-l agăţ de antebraţ, cu stânga iau portavocea, în dreapta ţin lancea. Mă uit în oglinzi. În unele apărea doar scutul, în altele doar lancea. În toate apăream eu. Mulţi eu … Şi în niciuna portavocea.
Ca un adevărat Don Quijote, pornesc la atac. Doar că eu nu mă luptam cu morile de vânt, ci cu oglinzile. Izbesc cu lancea în ele plin de avânt, în sus şi în laterale. Cristalele ţâşnesc nervoase spre mine. Multe se înfig în scut, altele erau respinse de cupolă. Iar eu continuam să sparg oglinzi şi să mă apăr de cristale.
Mă schimbasem radical. Şi îmi plăcea schimbarea. Eram conştient de ea. Obişnuiam să spun că există ceva în interiorul nostru mai presus de noi înşine. Iar eu tocmai descoperisem acel ceva.
Devenisem un luptător pe drumul cunoaşterii. Spiritul meu se transformase, nu mai era înclinat spre compromisuri şi lamentări, nici spre a câştiga sau a pierde. Spiritul meu avea o singură predispoziţie – să lupte – şi fiecare luptă va fi ca o ultimă bătălie a lui pe pământ.
În ultima mea bătălie pe pământ îmi voi lăsa spiritul să zboare liber şi limpede.
Iar pe măsură ce purtam lupta aceasta din ce în ce mai puţin reflectată, observând că voinţa mea devenise impecabilă, am început să râd …
Şi brusc, totul a căpătat sens …

II. Lumi ascunse

Când o poveste se termină, o alta începe. Iar povestea ce începe este întotdeauna mai grozavă, căci ascunde în ea sămânţa poveştilor cărora le urmează – iar ea va deveni stigmatul pentru alte poveşti ce stau să fie scrise.
…
Călăream alături de cei mai de încredere oameni ai lui Decebal. Erau opt luptători încercaţi, trei în faţa şi în spatele marelui conducător, ceilalţi doi flancându-l.
Se ştiau puţine lucruri despre ei, doar că într-o ambuscadă reuşiseră să doboare şaizeci de romani care ajunseseră la regele dac. Şi mai presus decât atât, fiecare dintre cei opt s-a interpus măcar o dată între o săgeată inamică şi Decebal.
Aveau privirea senină şi albastră, un păr bogat şi o barbă deasă, tocmai de aceea vârsta lor era greu de ghicit. Păreau resemnaţi, obosiţi şi inerţi, dar dacă cineva ar fi urmărit locul cu atenţie, ar fi putut vedea cum nici o frunză nu se mişca fără a le cere voie. Îşi struneau caii şi înaintau cu constanţa unui orologiu. În spate, tolbele le erau goale, în mâini, săbiile pline de sânge şi scuturile rupte erau semn că bătălia a fost crâncenă. Arcuri nu mai aveau decât trei dintre ei.
Drumul urca molcom printr-o pădure deasă către cele câteva stele întârziate pe cer. În zare creşteau triunghiurile întrepătrunse ale munţilor.
Decebal era în centrul acestui grup. Iar explicaţia pentru faptul că eu eram chiar lângă el era tocmai o săgeată inamică.
Pierdusem mult sânge, iar ultimele lucruri pe care mi le aminteam destul de limpede înainte să leşin erau o răscruce, un schimb tăios de priviri între Decebal şi luptătorii săi, tropot de copite şi mult colb ridicat în spatele cailor.
După ceva vreme, pe drumul ce urca molcom se mai puteau zări doar doi călăreţi duşi de vânt către crestele munţilor. Iar eu îmi revenisem în simţuri.
- Nu ştiu cine eşti şi de unde vii. Nu ştiu de ce ai făcut asta. Sincer să fiu nici nu contează prea mult acest lucru acum … Vreau doar să-ţi spun că ai dat dovadă de foarte mult curaj în lupta de azi … dar vom vorbi despre asta mai pe îndelete când vom ajunge în sat.
Au fost singurele vorbe pe care le-am auzit tot drumul, venite tocmai din partea marelui Decebal. Mai târziu aveam să aflu că am bâiguit drept răspuns un „- Eu ştiu”.
În sat domnea o linişte fantomatică, dar era oarecum justificată pentru primele ore ale dimineţii. Am fost coborât de pe cal de două femei şi dus în cea mai apropiată casă. Aceleaşi două femei m-au dezbrăcat, m-au spălat, mi-au îngrijit rana şi m-au învelit în nişte blănuri albe. În alte condiţii m-aş fi împotrivit, dar acum nu puteam să-mi ţin nici ochii deschişi. Şi trebuie să recunosc că atingerile femeilor, pe cât de ferme, pe atât de feminine – pe lângă faptul că îmi oblojiseră umărul – mi-au dat un dram de vitalitate. Sau poate era din cauza vinului cu care fusesem doctoricit.
Cert e că după două-trei zile de îngrijiri intense, îmi reveniseră gândurile. După alte două zile am putut privi din nou soarele, un soare de toamnă târzie care prevestea o iarnă rece, dar prietenoasă.
În satul dintre munţi, viaţa îşi urma cursul neîntrerupt. Fiecare ştia ce are de făcut, mai mult decât atât, fiecare era impecabil şi desăvârşit în acţiunea sa. De la mulsul vacilor până la antrenamente, de la rugăciuni până la tăierea lemnelor pentru foc, totul era făcut cu o conştiinţă nemaivăzută. Toţi membrii comunităţii erau pe cât de detaşati, pe atât de implicaţi. Trişti şi voioşi în acelaşi timp. Încrezători şi modeşti, toţi convinşi de faptul că viaţa lor e doar un mic ocol pe care îl fac în marea călătorie.
Aceşti daci nu lăsau niciodată ca ceva să-i afecteze. Cred că nici dacă îl vedeau pe necuratul însuşi, nu ar fi lăsat pe nimeni să-şi dea seama. Aveau o capacitate de control şi de autocontrol incredibilă.
Viaţa lor, poate părea rece şi singuratică, chiar lipsită de sentimente, dar nu era deloc aşa. Era bazată pe afecţiunea şi devotamentul consacrat celor iubiţi. Era bazată
pe credinţă şi pe multă libertate.
Îmi aminteam că foştii mei apropiaţi căutau certitudinea în ochii celorlalţi şi o numeau încredere în sine. Ei bine, dacii căutau perfecţiunea în proprii lor ochi şi îi spuneau simplitate.
Fascinat de lumea din care acum făceam parte, mă plimbam pe marginea unui pârâiaş din apropierea satului. Şi mă întrebam dacă încă mai visez. Oarecum retorică întrebarea … când pe umărul rănit simt o mână hotărâtă care îmi reorientă privirea.
Era Decebal, cel „abil în a întinde curse, … viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”. Sau cel puţin pe acest Decebal îl ştiam eu din cărţile de istorie şi din portretul elogios făcut de Dio Cassius.
- De ce mi-ai salvat viaţa ?, mă întrebă cu o voce împietrită.
- Pentru că uneori, descoperim ceva în interiorul nostru mai presus de noi înşine. Se pare că îi plăcu răspunsul, pentru că începu să râdă cu poftă, deşi nu mi l-aş fi imaginat niciodată pe Decebal în postura asta.
- Presimt că vei mai sta o vreme printre noi, adăugă fiul lui Scorillo, după ce ultimul zâmbet îi dispăru în colţul gurii. Era tot ceea ce vroiam să aud de la el. Dar a fost mult mai mult …
Mi-a fost dat să fiu părtaş la o lecţie de morală, religie, viaţă, fericire, echilibru, iubire şi spirit venită din partea marelui Decebal, statura fiind ultimul lucru care îi confirma atributul de “mare”.
- Îţi mai aminteşti ceva dinaintea sau din timpul luptei ?, mă întrebă el.
Dau îndoielnic din cap, dar aş fi putut foarte bine să spun „ – Nu ”.
Mi-a spus despre bătălia din vara anului trecut de la Tapae. Puternicile şi instruitele legiuni ale lui Traian, în urma unei bătălii crâncene şi îndelungate, reuşesc să-şi apropie victoria. „- Cu costuri însemnate”, murmură. Mi-a spus că pentru el nu contează dacă pierzi sau câştigi, atâta vreme cât lupţi şi dai ce ai mai bun în tine. Şi nu se referea doar la câmpul de luptă. De aceea, iniţiase în toamna târzie a aceluiaşi an un ingenios plan strategic. Împreună cu cei mai de încredere luptători daci şi cu aliaţii sarmaţi şi roxolani, a traversat Dunărea, în Moesia, obligându-l pe Traian să se deplaseze pe noul teatru de luptă. Acţiunea se prăbuşeşte în urma înfrângerilor de la Nicopolis, pe Istru şi Adamclisi, în Dobrogea. În această ultimă bătălie, în care raportul de forţe era de unu la cinci, sărisem de pe cal în faţa regelui dac, când un arcaş roman îşi îndoise arma semănătoare de moarte.
- Cum ai ajuns regele Daciei ? – poate cea mai previzibilă întrebare. Dar răspunsul pe care urma să îl aud de la Decebal m-a înrădăcinat definitiv în acele locuri de poveste.
Acum am înţeles şi ce căutau pe covor cele patru lucruri. Sau mai bine zis, pe cine căutau. După ce am spart toate oglinzile, am intrat într-o altă lume, cea reală. Şi armele definitorii pentru lumea aceasta erau lancea şi scutul. Uneori cupola, foarte rar portavocea. Decebal le avea pe toate patru.
Cu o linişte şi sfiiciune nemaiîntâlnită, Decebal îmi spuse „- Dacii aveau nevoie de un lider … Iar după legendarul Burebista, nu au mai avut aşa ceva … Cineva trebuia să îi motiveze, să le aleagă lucrurile care le formează lumea, să le arate calea.” Urmă o pauză lungă …
„Dar mai întâi a trebuit eu să-mi aleg subiectele şi lucrurile care-mi formează lumea. Şi a trebuit să mi le aleg deliberat, deorece fiecare lucru pe care l-am ales e un scut care mă protejează de faptele forţelor pe care încerc să le folosesc. Dacă am ales să fiu un luptător şi un conducător, înseamnă că voi întâlni forţe inexplicabile şi intransigente pe care însă le voi căuta deliberat. Pentru că şi eu am devenit inexplicabil şi intransigent. De aceea sunt întotdeauna pregătit pentru întâlnire. Iar în acest scop trebuie să am un set de lucruri care-mi oferă o mare linişte, determinare şi plăcere, lucruri pe care să le pot folosi ca scut.
Înainte purtam un monolog interior. De fapt, îmi menţineam lumea cu monologul meu interior. De câte ori terminam de discutat cu mine însumi, lumea era întotdeauna aşa cum ar trebui să fie. Eu o reînnoiam, o umpleam de viaţă, o susţineam cu monologul meu interior.
Nu numai asta, dar îmi alegeam şi drumurile de urmat pe măsură ce discutam cu mine. Altfel, mi-aş fi repetat aceleaşi alegeri iar şi iar, pînă când aş fi murit, pentru că eu continuam acelaşi monolog interior. Acum am devenit conştient de asta şi mă străduiesc să-mi opresc monologul interior. Ştiu că lumea se schimbă imediat ce se termină discuţia cu mine însumi şi trebuie să fiu pregătit pentru şocul acesta emoţional pe care înainte nu-l percepeam. Doar aşa am putut evolua …”
Nu am înţeles mare lucru din ultimele lui propoziţii, dar „lumea se schimbă” şi „doar aşa am putut evolua” mi-au rămas întipărite în minte chiar şi când ultimele lacrimi îmi părăseau trupul.
Fratele meu, care peste cinci luni va deveni tată îmi spunea. „- Prima regulă a spiritualităţii este detaşarea.” Nu avea legătură cu acest dialog, nici nu eram sigur dacă am înţeles ce vroia să spună, dar era singura amintire pe care o mai aveam din lumea viitorului. Mă uit la Decebal şi îl văd cum îşi trece mâna prin barbă, parcă nesigur dacă mai e la locul ei. Aveam în faţa mea un bărbat puternic şi înalt. De cele mai multe ori avea o privire de copil în care te pierdeai, însă, atunci când vroia să se facă înţeles te străfulgera cu o privire oţelită. Avea o frumuseţe mistică, mă uitam la el şi îi vedeam pe Burebista şi pe Deceneu sub un singur chip.
Decebal continuă să mă uimească cu gândirea lui care nu se rezuma deloc doar la războaie, ambuscade, cetăţi şi ştiinţa armelor, ba dimpotrivă.
După o pauză lungă, în cele din urmă adăugă, parcă mai mult pentru el: „Un om detaşat, care ştie că n-are nici o posibilitate de a-şi ţine moartea la distanţă, are doar un singur lucru de opus acesteia: puterea deciziilor sale. El trebuie să fie un maestru al deciziilor lui. Trebuie să înţeleagă perfect că alegerea sa este responsabilitatea sa şi că, o dată ce o face, nu mai este timp pentru regrete sau recriminări. Deciziile îi sunt definitive, pentru simplul fapt că moartea lui nu-i dă timp să se poată agăţa de altceva. Şi astfel, cu conştiinţa morţii sale, cu detaşarea sa şi cu puterea deciziilor sale, îşi aranjează viaţa într-o manieră strategică. Cunoaşterea morţii sale îl ghidează şi îl face să fie detaşat şi cu patimi potolite; puterea deciziilor sale finale îl face să aleagă fără regrete, iar ceea ce alege este întotdeauna cel mai bun lucru din punct de vedere strategic; şi astfel, el realizează tot ce are de făcut, cu savoare şi cu eficienţă … Mai am puţin si ajung aici. Iar când voi ajunge să mă comport aşa, voi putea spune pe drept cuvânt că am obţinut răbdarea. Odată ce am obţinut răbdarea, mă voi afla pe drumul spre voinţă. Voi şti cum să aştept.”
Am aflat în acea discuţie cu Decebal o întreagă filosofie a gândirii, despre viaţă şi moarte, despre râs şi nebunie, despre iubire şi oameni. Şi nimic despre războaie.

III. Puterea unei alegeri

Timpul trecea circular în cetatea Sarmizegetusa, unde am ajuns în vara aceluiaşi an, dar din ce în ce mai grăbit. Spiralele păreau să se micşoreze.
Iscoadele dacilor îl informară pe Decebal că peste Dunăre se construieşte un pod. Şi nu e ca celelalte, pe care dacii reuşeau să le dărâme fără prea mari probleme. La ordinul lui Traian, acest pod era construit de cel mai vestit arhitect al vremii, Apolodor din Damasc. Intenţiile lui Traian erau clare, cucerirea şi subjugarea Daciei.
Peste doi ani legiunile romane trec podul, iniţiind ceea ce se va numi mai târziu Al Doilea Război Dacic. Abandonat de aliaţi, constrâns continuu la defensivă, Decebal, alături de trupele sale de diversiune se retrage în citadela din Munţii Oraştie. Cetăţile care păzeau accesul spre capitală cădeau una câte una: Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Tilisca. Se anunţa un iminent asediu asupra Sarmizetusei.
O ultimă întâlnire între Decebal şi oamenii lui de încredere, la care am participat şi eu, o ultimă întâlnire la care s-a stabilit planul de luptă pentru apărarea cetăţii.
- Mergeţi să vă odihniţi. Mâine va fi cea mai lungă zi din viaţa noastră.
Plecară aproape toţi. Rămăsesem doar eu, iar alături de cel care vorbise, opt luptători cu privirea senină şi albastră. Decebal se uită la fiecare în parte şi le zâmbi.
- Nu vă rugaţi să fiţi la adăpost de pericole, ci să le înfruntaţi fără teamă.
Nu cereţi alinarea durerii, ci inima care s-o poată învinge.
Nu căutaţi aliaţi pe câmpul de luptă al vieţii, ci doar în propria tărie.
Nu tânjiţi temători după mântuire, ci speraţi cu răbdare să vă câştigaţi libertatea.
Am mers fiecare în camerele noastre, pentru o ultimă noapte. Iar coperta cărţii, din carton gros şi negru mă aştepta în pat. Am ştiut atunci că pot să mă întorc prin vis în lumea “mea” trecută sau pot să rămân în lumea mea şi să îi ajut pe daci în acea ultimă luptă. Dar eu eram deja dac. Iar alegerea a fost uşoară.
În zori, bătălia devenise apoteotică. Cetatea rezista incredibil, deşi romanii parcă se năşteau în locul celor morţi. Cei opt au rămas să apere cetatea până la ultimul. A fost ultima legendă a lor.
Iar eu cu Decebal am părăsit cetatea, încercând o rezistenţă în interiorul ţării. Cavaleria romană era pe urmele noastre. O ploaie de săgeţi ne opri înaintarea. Pe platoul străjuit de copaci, soldaţii romani strângeau cercul în jurul nostru cu o disciplină plictisitoare. Erau cu arcurile întinse, acele arme subversive şi lipsite de curaj. Dar Decebal a fost mai rapid decât arcaşii. A apucat chiar să se întoarcă spre mine şi să schiţeze un zâmbet eliberator şi complice.
„- Pentru un luptător, viaţa este un exerciţiu de strategie”, au fost ultimele lui cuvinte. Şi deveni una cu pământul.
L-am privit cum îşi ia viaţa şi l-am înţeles, deşi nu aş fi putut explica. Am simţit o a doua săgeată cum mă străpunge. Era şi ultima. Am început să plâng şi nu ştiam de ce. Am înţeles că nimic nu are sens în lumea asta fără iubire şi fără moarte. Îmi aduceam aminte de un Apostol care şi-a pus ştreangul de unul singur în jurul gâtului, pentru că şi-a renegat apartenenţa la o existenţă dinainte stabilită. Îmi aduceam aminte că am iubit cândva o fată care îmi alina durerea. Şi plângeam. Gândurile mi se învălmăşeau în minte, căutând fiecare să mai iasă o dată la lumină. Dar lacrimile mele le diluară, le înecară. Nu mai ştiam nimic.
Doar un amănunt: aş repeta experienţa asta ori de câte ori mi s-ar oferi ocazia.

IV. În loc de concluzii

Fiecare poveste are un început. Dar totdeauna e nevoie ca o poveste să se termine pentru ca o alta să înceapă.

… Aceasta a fost povestea unui dac, care timp de aproape două mii de ani şi-a căutat locul … şi motivele pentru care timp de aproape două mii de ani fugise …

Hanul Sfantului Nicolae

“Să stau în hanul din spatele norilor ?
Să încerc să nu mai fiu ce-am fost ?
Să încerc să fiu ce nu voi mai fi ?
Să-mi stimulez negativ sinapsele ?
Să sap într-o groapă care mă sugrumă
pe masură ce îi consum substanţa ?
Să-mi termin ideea înainte de-a o începe ?
Să strabat cele două sensuri ale direcţiei
încercând să infirm paradoxul lui Zenon ?
Şi să-mi dau seama că m-am înşelat ca şi el ?

Dar toate astea puţin prea târziu.

Le-aş face oare ? Poate …
Unde ? Poate … pe altă lume, şi doar în altă viaţă
Când ? Poate … când nu iubeşti, şi doar atunci.
Nerv, pustiu, confuzie, … , vorbesc cu umbra mea ?
Nu … a murit si ea.

Eu ? Nu aş obiecta prea mult dacă ar veni ea să-mi închidă ochii …
dacă nu aş iubi.
…
După ceva timp o conving că nu merit o altă viaţă – moartea – … pentru că iubesc.
M-am mirat că a acceptat, dar ea ştia ceea ce eu nu ştiam. Ce ştia ?
Ştia că o dragoste nu e de-ajuns pentru amândoi.
Ştia că nu mă merita. Cine ?
O anonimă pentru mulţi, nu şi pentru mine
Un diavol pentru mulţi, pentru mine un înger
Un deşert pentru mulţi, pentru mine o oază
Un regret pentru mulţi, pentru mine o speranţă.
Eu nu-i cunosc pe cei mulţi, dar o cunosc pe ea
Şi mi-e de ajuns ? Nu … vreau ca şi ea să mă cunoască pe mine …

În clipa aceea s-a destăinuit … lui şi oamenilor
Şi-a intrigat, şi-a speriat, şi-a înviat pe mulţi (…)

(Despre poezie // nefinisată va rămâne, neterminată nu // aşa voi crede eu).
Dar nimic nu se termină niciodată – câte sensuri pot avea aceste cuvinte !@!)

Şi a mai spus ceva: (scopul) întregul e grandios, (mijloacele) detaliile sunt … pula.
După asta, şi-a dat seama că, deşi suna cât de cât inteligibil şi adresabil maselor remarca,
nu era nici pe departe adevarată şi probabil că nu era nici cea mai inspirată formulă.
Dar a lăsat-o aşa …

Aceste cuvinte care mie îmi par vlăguite şi lipsite de tonus, vor impresiona şi vor motiva
cu siguranţă mulţi oameni.

Şi mai e o problemă, de altfel poate chiar cea mai mare problemă a mea:

Vrând-nevrând, mă contrazic; sunt conştient de asta şi totuşi nu pot face nimic.
Există însă o explicaţie simplă: adevărul este atât de relativ sau nu mai este deloc
încât trebuie să fiu extrem de labil în idei sau să nu mai fiu deloc.

Sunt mai mult ca sigur că mă voi contrazice în curând şi în legătură cu această aserţiune.

Curăţ de coajă şi desfac o mandarină, scuip sâmburii şi simt că beţia lucrurilor e felurită.
Am mai auzit chestia asta cândva, undeva.

Iar eu sunt de-acum SupEReGo.”

Prima parte a unei trilogii – pe care am scris-o în toamna anului 2001. Nu am făcut nici o modificare asupra textului, cu excepţia diacriticelor.

Încercam să adopt un nou stil beletristic, proezia. Plus versul alb sau liber sau ce-o fi chestia asta. La care am renunţat, înainte şi după această experienţă.

“Acelaşi han, dar locul mi-e străin …
Aceiaşi nori, dar cerul e senin
Aceeaşi trestie se-ndoaie în faţa firelor de vânt
Acelaşi străin straniu am rămas pe-acest pământ
…
De ce te-opreşti din inerţie ?
Primul fiind
De ce nu-ncerci să plângi ?
Lacrimi curgând

Stupide întrebări, sau nu, sau … poate …
Destul, m-am săturat de-atâta castitate

Nu-njunghi-aceste gânduri doar ca să înţeleagă cineva … în afara mea
Nu mă trezesc din vis doar ca să zic c-a fost aievea … reveria
Nu mai contează dacă da sau nu trăiesc
Contează doar că vreau să-ţi spun că te iubesc.”

A doua parte, pe care o intitulez super patetică, dar pe care mi-o asum. ) Zâmbesc cu gura până la nas de ceea ce puteam să scriu într-o seară ploioasă de primăvară a anului 2002. Când încă mai aveam prostul obicei să mă îndrăgostesc. Şi mai aveam un obicei prost. Să fiu afectat.

“Un han distins / de naţie străină
Să scriu în el / mi-aproape îndemână.

Îmi rog privirea / să se aşeze în cerneală
Să nu ţintesc cuvinte / din greşeală.

Îmi rog cuvântul / să vorbească în surdină
Pentru a nu-i găsi nici lui / pricină.

Îmi frâng în două / chiar şi inima
Mi s-a părut că simt ceva / în ea.

Doar conştiinţa îmi voliţionează paşii, / doar ea e trează
Când ochiul şi cuvântul tac, / când inima de-abia cutează.

DRAGOSTEA E ILEGALĂ / ÎN INIMA MEA
ÎNTR-UN REGAT AL CONŞTIINŢEI / NICI NU S-AR PUTEA ALTCUMVA.”

Ultima parte a trilogiei, scrisă pe la finele lui 2005. Începeam să- mi revin. Iremediabil şi ireversibil.
Aceasta a fost ultima poezie pe care am scris-o.

E timpul să-mi recunosc naivităţile trecutului, să zâmbesc şi să-mi amintesc toate rătăcirile şi regăsirile. Cât despre viitor, aud şoapte.

“Este un timp minunat pentru reconcilieri şi îmbinări temporale.”, spuse Sergiu Motreanu, repetând şoaptele Sfântului Nicolae.

Astăzi sunt sfânt.

1 Decembrie

Nebunia unui Viteaz s-a transformat în Visul unor Viteji.
Nebunia şi Visul Viteazului s-au transformat în Jertfa Eroilor, Viziunea Mormintelor şi Realitatea Poporului.

Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt.
Fă din lacrimă voinţă
Ca-ntr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte
Din căderi, urcuş alpin.

Piesă de teatru adevărat în 79 de acte …

Actul 79
1 Decembrie 2007

Emilia:
Spre ţara lui leru-i ler
Nu e zbor nici drum de fier,-
Numai lamură de gând
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Raluca:
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.

Lidia:
Toate culorile s-au strâns din pădurile ţării,
Din amurgurile întârziate prin târguri,
Din ulcele şi din ştergare,
Din ierburi crude şi din psaltiri.

Maria:
Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile duhului
Pururea de strajă.

Sergiu:
Pe actul de naştere-
Decebal fiul scoborâtor
Din Scorilo muntele,
Decebal ultimul.

Cătă:
Dacii eroi
Capitulaseră cu inimile-n spade …
Noi
Ne-am născut din învingători
Şi din cei retraşi în păduri şi-n balade.

Maria:
Pământule rodnic, pământule sfânt,
Tu care mi-eşti leagăn, cămin şi mormânt,
Ridică spre focul aceleiaşi stele
Credinţele tale, credinţele mele.

Vlad:
Au existat nişte oameni simpli.

Mircea cel Bătrân îmbrăcat în zale …

Emilia:
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare.

Vlad:
Ştefan cel Mare îmbracat în zale

Sergiu:
Ştefan, Ştefan, domn cel Mare
Seamăn pe lume nu are.

Vlad:
Mihai Viteazul îmbracat în zale.

Lidia:
Fantoma lui Mihai urca pe cal,
Carpaţii ninşi să-i mângâie cu talpa,
Spre-a fi prezent şi dânsul în Ardeal,
Când se-ntâmpla Unirea de la Alba.

Sebi:
Era şi Avram Iancu, cel mai drag
Din câţi a ridicat vreodată plebea,
Şi către Alba flutura un steag
Şi trei culori, biserica din Ţebea.

Raluca:
Evlavie ţie, pământule bun !
În sânul tău doarme trecutul străbun
Păstrând pietre scumpe din vremile-acele,
Comorile tale, comorile mele.

Maria:
În tăcutele morminte,
Bogdan, Mircea se-ntâlniră,
Şi-ntr-o lungă-mbrăţişare
Vodă-Cuza, pe români îi înfrăţiră.

Sebi:
Sus pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei!
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâi
Şi genuni de zare!

Emilia:
V-aţi lăsat chipul pe frunză –
Dar frunza a căzut.
Pe holde –
Dar holdele s-au secerat
Pe ape –
Dar florile s-au scuturat
Pe cântec –
Dar cântecul e om nemaivăzut.

Lidia:
În ţara lui leru-i ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi !
Nimenea nu poate şti –
Singur leru-i ler.

Vlad:
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Sergiu:
„Reprezentanţii poporului român din Bucovina se declară, în virtutea suveranităţii naţionale, drept Constituantă a Bucovinei. Constituanta hotărăşte Unirea întregii Bucovine cu celelalte provincii româneşti într-un stat naţional independent şi va proceda, în acest scop, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şu Ungaria”.

Sebi:
„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Noi, (Vlad) Ion şi (Lidia) Ioana, cu puterile noastre am durat acest copil sfânt
Întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui pământ.

Raluca:
Din clocotul inimii stinse să-mi faci
Umbroase coroane de falnici copaci, -
Prin mândrele vârfuri să urci către stele
Nădejdile tale, nădejdile mele.

Lidia:
E caldă încă harta de-atunci,
Cum o ţineau soldaţii subţioară,
Cu gândul la neveste şi la prunci
Şi-apoi murind în pace pentru ţară.

Emilia:
Şi-n harta asta mai putem citi
Ca într-o palmă ce s-a-ntins frăţeşte
C-avem şi noi o zi cum nu e zi
În care Dumnezeu ne ocroteşte.

Cătă:
Întâi Decembrie ! Ce grup sonor,
Ca o dârzenie rememorată,
Şi literele se jertfesc şi mor
Spre-a re-nvia acum încă o dată.

Maria:
Pentru sângele tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Vlad:
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
O claie de zări şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Sergiu:
Patria e un măr într-o vitrină de băcănie japoneză pe strada Liliha în Honolulu
sau o placă de patefon ascultată în tăcere în Mexico – Maria Tănase – lângă vulcanul Popocatepetl
Patria e atelierul lui Brâncuşi la Paris
Patria e peisajul lui Grigorescu într-o după-amiază de toamnă la Barbizon
sau Rapsodia Română auzită într-o dimineaţă în Port au Prince în Haiti
Şi patria e mormântul lui Aron Cotruş în California
Patria e o ciocârlie care se înalţă oriunde fără frontiere şi fără intenţii
Patria e un concert de Dinu Lipatti la Lucerna, Elveţia, într-o seară ploioasă
Patria e această adunare de feţe, de întâmplări şi de sunete împrăştiate pe tot globul.

Dar patria e, mai ales, o clipă de tăcere.
Asta e Patria.

Maria:
Cu patria poţi vorbi la telefon
S-o porţi ca firmituri, în buzunare
Poţi s-o asculţi în al distanţei zvon
Şi s-o găseşti decapitată-n ziare.

Lidia:
Nu-i numai cer sau piatră sau pământ
Ci e un zvon ce vine de oriunde
Un miros, un obraz, un dans în vânt
Un glas ce bezna nopţii o pătrunde.

Raluca:
Căci patria nu e un imn prescris
Împodobit cu ilustraţii în chenare
Ea-i pânza care-o ţeşi adânc în vis
Şi se destramă-n zori cu-o încântare.

Emilia:
Nu-i patria făcută din urale
Ci din tăceri, din doruri şi distanţe
O strâng din praf, la propic în sandale
Şi o împraştii-n lume în speranţe.

Sebi:
Acasă înseamnă stelele tale,
Cuprinse cu timpul în pătratul ferestrei

Emilia:
Acasă înseamnă mirosul de pâine în aerul moale
Şi poliţa pe care-a rămas unul din visele începute aseară
Ca o carte închisă la semnul ştiut.

Sergiu:
Acasă înseamnă fereastra deschisă.

Trăiască România – Sebi
Trăiască Tricolorul – Vlad
Trăiască Alma Venus – Raluca
Măria Sa Poporul. – Maria

Tot ce doreşte ţara aşa să se-mplinească – Sergiu
MOLDOVA şi ARDEALUL şi ŢARA ROMÂNEASCĂ – Emilia
Să aibă veşnic pace şi dragoste să nască – Lidia
MOLDOVA şi ARDEALUL şi ŢARA ROMÂNEASCĂ – TOŢI ROMÂNII.

Wind of change

Acesta este un cântec despre cum poţi schimba lumea, prin tine însuţi.

Şi desigur, prin vânt şi cu-vânt. Şi desigur, prin timp.

E şi un steag decembrist prin videoclip.

Hmmm, stau şi mă întreb de ce nu s-au gândit revoluţionarii să schimbe culorile drapelului ? Eu cred că nu secera, lanurile sau ciocanul erau problema. Nu simbolurile, ci culorile.

I follow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change
An August summer night
Soldiers passing by
Listening to the wind of change

The world is closing in
Did you ever think
That we could be so close, like brothers
The future’s in the air
I can feel it everywhere
Blowing with the wind of change

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

Walking down the street
Distant memories
Are buried in the past forever
I follow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

The wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind
Let your balalaika sing
What my guitar wants to say

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

Scorpions

Data: 10 noiembrie 2007.
Locaţia: Sibiu.
Ora: 20:55.
Formaţia: Scorpions.

Nu contează destinaţia finală sau de ce mă aflam la Sibiu în acea zi, în acea seară. Contează cu
cine, iar compania a fost placută.

Nu vă voi povesti câte grade cu minus au fost, nici câte zeci de mii de oameni cu plus au asistat
la spectacol.
Informaţiile astea le puteţi afla de la reporterii care nu au fost acolo, dar care au aflat “de
pe surse” inclusiv diferenţa de presiune dintre extemităţile unei pietre cubice aflate in Piaţa
Mare a Sibiului. Şi credeţi-mă, sunt multe extremităţi.

Nu am numărat toate duzinele de semafoare de pe marginea drumului, nici la dus, nici la întors.
De trecut, am trecut … pe roşu şi pe verde în egală măsură.
Fratele amicei mele lucrează la Poliţia Rutieră Braşov. Iar tatăl prietenei fratelui amicei mele
e mare cadru la Poliţia Rutieră Sibiu. Aveam pile, deci nu aveam probleme.

Aţi înţeles, va să zică. Totul se bazează pe surse şi pe pile. Din acest motiv, profilul
electro+mecanic e cel mai căutat. Nu ştiţi unde să-l gasiţi ? Contra unor electroni şpanaţi
mărunt vă vând eu pontul.

“Ceea ce vreau eu să vă spun”, este o formulă de început uzitată frecvent de veşnicul diriginte
absent al clasei. Totuşi, ceva îmi spune că va fi prezent la National Television în ziua
premergătoare alegerilor. Mii de scuze, în ziua premergătoare referendumului. Cu toţii cunoaştem
şi aprobăm rolul de arbitru echidistant faţă de partidele politice al dirigintelui.

Diferenţa dintre noi 2: el doar încearcă să ne spună, eu voi reuşi.
Hi, hi, hi … îmi permit să-l persiflez pe diriginte. Acum 18 ani mi-ar fi luat şnurul şi
cravata.

Am deviat amarnic.
În acea seară, care va rămâne de referinţă pentru mulţi fani ai trupei Scorpions, am perceput
vântul schimbării. Bătuse şi în trecut, dar nu îi ghicisem niciodată direcţia.

Singurii protejaţi de acest vânt erau, paradoxal sau nu, doar cei de pe scenă, scorpionii. Cei
care şi-au jucat cărţile din mână cât de bine au putut. Cei care au făcut mai mult de atât. Şi-au
pus o întrebare. Ce ştiu să fac bine ? Ce ştiu să fac mai bine ? Ce ştiu să fac cel mai bine ? Ce
ştiu să fac cel mai bine pentru a face lumea bună, mai bună, cea mai bună ?

Ei au căutat întrebarea, noi trebuie să găsim răspunsul.

Jumătate din viaţa noastră e un joc, cealaltă e un destin.

Unii dintre noi avem numai aşi în mână, alţii îi au ascunşi în mânecă. Cu damele de curvă blondă
sau brunetă te poţi amăgi 2-3 luni, cu 2-ul de inimă neagră poţi rătăci vreo 2-3 ani. Cu cel de
inimă roşie poţi să te şi sinucizi. Din cauza unui popă de cruce poţi acuza de vrăjitorie 10
negrii mititei care au transformat 2 optari de cupă într-o semilună. Pentru un 6 şi un 9,
renunţăm la toţi valeţii, chiar dacă îi ştim din copilărie. Toate cărţile sunt la fel de
alunecoase.

Aici să fie diferenţa ? În cărţile pe care le avem în mână ? Nicidecum.
Realist şi logic vorbind, diferenţa poate consta doar în modul în care ne jucăm cărţile.
Veţi spune că e aproape imposibil pentru o mână slabă să bată o mână puternică. Când toţi joacă
la cacialma, când totul e doar o cacealma, totul e posibil. Totul e atât de lipsit de sens,
pentru că nu depinde de jucător. Jucătorul nu alege nici măcar o carte. Nici cărţile pe el. Jocul
se desfăşoară între cărţi, nu între jucători.

Dacă ne dăm seama de această evidenţă, punem cărţile pe masă cu numerele în jos, ne ridicăm şi
plecăm. În spatele nostru, ceilalţi jucători se vor agita să vadă numerele. Ne întoarcem să le
urăm succes. Cărţile noastre erau cele câştigătoare.

Intru cu sfiiciune în a 2-a jumătate. Cu curaj, cu detaşare, cu înţelepciune, cu răbdare, cu
voinţă, cu putere. Intru cu un scop.
Iar în momentul în care am aflat scopul, nimic nu poate fi mai frumos în viaţa asta decât
împlinirea acestuia. Scopul ne oferă echilibru, eficienţă, timp, iubire, viaţă, spirit.
Este ceea ce ne face desăvârşiţi.

It all started with four scorpions. Hurricane, the wind of change … has come. Humanity, still loving you.
Send me an-other angel.

Lumea e plină de jucători mari şi de destine mici.